RSS

Întrebare

s4

Noaptea-mi ia mantia grea de gânduri
şi mă coboară la o încrucişare
de drumuri.

Aici,
două oglinzi se privesc ochi-n ochi,
trimiţând spre mine un cerc în care
au închis iubirea şi trădarea.

Le rotesc şi

văd calendare oprind timpul,
drumuri devenind căi de ape
peste care cad fărâme de lumină.

Le culeg,

mai limpede ca apa,
un ciob de oglindă desprins din câmpuri ruginite,
îmi remodelează chipul
şi brusc,
tânjesc după trecutu-mi prea plin cu bucurii
cu şterse contururi în timp.

Ochii-mi sunt umbriţi de limbi de foc
stăpâne peste vatra acum pustie…

Întorc oglinzile,
din nou, se privesc ochi-n ochi,
şi văd privelişti fără sfârşire.

Acum, totul e altfel,
muzica pâlpâie în golul singurătăţii
şi armonizează linii
pentru conturul celui ce e încă absent.

Trecutul cade-n bucurii-umbre,
în schimbul unui licăr de voce-cântec?

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, în curs de apariţie

 
Scrie un comentariu

Publicat de pe 13/04/2014 în Poezie

 

Etichete: ,

După concert

dc1

1.

Toată după-amiaza, Alexandra muncise fără îndemânare, dar cu multă râvnă, la transformarea rochiei pe care o va îmbrăca, peste câteva ore, la concert.
Un ropot scurt de ploaie izbi geamul. Zgomotele semănau cu sunetele zglobii ale boabelor de grâu aruncate în sticla supraîncălzită a ferestrei fără perdele.
În mijlocul camerei, Alexandra, surprinsă, lăsă rochia să-i cadă, dintr-o dată, peste trupul gol. Era frumoasă. Mai mult expresivă decât cu trăsături regulate, are graţia şi supleţea felinelor. Privirea îndrăzneaţă, provocatoare, ironică, sporeşte farmecul ochilor ei de un negru aşezat şi adânc.
Ploaia trecu subit, aşa cum existase doar vreme de câteva respiraţii. Pe geam, locul picăturilor de apă îl luaseră mici pete albicioase, incerte urme saline. Dintre toate fenomenele atmosferice, Alexandrei i se potriveşte, cel mai bine şi mai bine, ploaia, furtuna chiar.
De îndată ce soarele prinde a străluci din nou cu putere, ea se retrage lângă măsuţa de toaletă. Împinge scăunelul într-o parte şi, cu migală, îşi colorează pomeţii cu un praf de pudră. Oglinda, parcă jucându-se, îi ascunde chipul, îl rătăceşte. Această răsturnare a clarităţii este îndeajuns de lungă pentru a aduce silabe de sunet cu tot ce e mai viu în viaţă, dar prea scurtă pentru ca ea să decoloreze imaginea tensiunii interioare, lumina cu bătaia cea mai lungă. Are sentimentul că trăise cu o noapte în plus. Pentru ea pământul se grăbise. Gândurile i se încâlceau ca părul. Când oglinda-i aduce din nou chipul, îşi lasă degetele să se sature de luciul rece, zicându-şi: „Eu ştiu să tac. Înlăuntrul meu simt însă multe forţe pe care nu le cunosc. Ele îmi dau puterea şi dorinţa de a mă întoarce de fiecare dată în mine simplu ca la începutul începutului”.
Odată desăvârşit machiajul, se apropie de scrin şi, după o scurtă ezitare, îl deschide. Din sertare încep să zboare pe rând lucrurile ei dragi, dar inutile la ceasul ce-şi varsă secundele ca pe nişte abia auzite tunete: păpuşi şchiloade, maşinuţe, incomplete, panglici îmbibate cu miros de vechime, o jartieră, un cocoşel din zahăr ars pe care-l primise în dar de la colegul ei de bancă, pe când mai purta ghiozdanul în spate, cu ocazia unei escapade la un bâlci, o praştie confiscată de la un puşti care, în joaca lui, rănise o pasăre, un fir de tămâioară presat într-un şerveţel banal de hârtie roz. Pe scândura de lemn, sub toate aceste semne, se afla un caiet. Îl ia în mână şi scutură praful de pe copertele aspre în vreme ce murmură o frază pe care, cândva, o notase în acest caiet: „Întunecată mai este şi noaptea asta”. De pe prima filă o izbise albul pătat cu însinguratele cuvinte ca o povară şi ca o provocare, De ce Întunecată? Crezuse că termenul o va sluji, atunci când se va fi hotărât să continue însemnarea, să exprime misterul, starea de încordare sub carapacea căreia omul se doreşte altceva, dar îşi văzuse gândurile căzute într-un spaţiu inundat de ape, învolburate în năvălirea lor.
Cu litere mici dar ferme, scrie în subsolul paginii: Nopţile, întunericul, sunt deosebite, niciodată la fel, omul, viaţa au câte un singur nume (punct).
Geografia filei este acum alta. Străjuită de grupul cuvintelor adăugate acum mai jos, sugera un spaţiu înnodat în care resturile unei petreceri nu fuseseră înlăturate, sau nu se lăsaseră şterse. Privirea Alexandrei rătăceşte într-un labirint liniar, i se pare că ziua de astăzi, altfel angajată într-un imposibil de amânat mâine, nu este, nu poate rămâne o zi oarecare. Teamă instinctivă de a nu pierde esenţialul momentului o obligă să cerceteze cu atenţie împrejur. Colţurile camerei rotunjite şi joase, inadmisibil de aproape, îi sugrumă teama şi-i aduc un alt sentiment: o înfricoşată bucurie care o învăluie cu obraznica plăcere de a nu mai fi singură. Cineva se strecoară în cameră, cineva neliniştit şi foarte ademenitor, ca o desprindere, ca un joc al forţei sau al motivelor fericirii şi o pune la încercare, rotindu-i răscrucea.
Gândurile Alexandrei se rostogolesc, încheagă cercul prezentului şi zăbovesc doar atât cât să-şi dea seama că nu este pregătită pentru vreo confruntare, apoi curg zbuciumate către viitorul ce se cere bătut cu pasul, iar şi iar. „Numai de n-ar fi adevărat că omul şi visul sunt făcuţi din aceeaşi plămadă… Aş vrea să nu mai fiu chinuită de îndoială.” Şi, pentru că nu ştie care-i va fi gestul următor, aruncă hotărâtă caietul în sertarul gol, încuindu-l. Cheia o ascunde într-o vază ciobită, niciodată folosită dar a cărei valoare sentimentală o fixa printre puţinele lucruri pe care le păstrează. Gestul era demonstrativ, de incredibilă bravură. Se simte matură şi responsabilă. Părăseşte camera.

(…)

Coridor în oglindă, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu, 1986

 
Scrie un comentariu

Publicat de pe 12/04/2014 în Proză

 

Etichete: , ,

Nedumerire

This slideshow requires JavaScript.

Un pom, un râu şi aerul pur urzesc o sursă vie
Doar pentru a rămâne suspendată ziua?

Noaptea-verde-n câmp
Îmi aduce luna bună, poruncindu-mi să o împart
Celor ce neîncetat pe drumuri umblă…

Un pom, un râu şi aerul pur urzesc o sursă vie
Doar pentru a rămâne suspendată ziua?

Dimineaţa ademenitor mă-nfioară şi-n vuiet de haos
Mă regăsesc răsfrântă-n oglinda amiezilor umbrite…
Din orizontul îndepărtat se rupe-un snop de firave fire
Ce brusc mijlocul mi-l strânge cu-un brâu de frunze,
Trezindu-mi dorinţa, ascunsă-n jocul restului de ziuă,
de-a mă lăsa în voia unduiosului timp ce-mparte stropi
de risc, de glorie, de eşec, sau de visare-n mugur…

Un pom, un râu şi aerul pur urzesc o sursă vie
Doar pentru a rămâne suspendată ziua?

Seara se zbate şi-mi prelungeşte dulcea oboseală,
Îndepărtându-mă de râul din care doar noaptea,
Cu braţu-i alb şi rece, se ridică.

Un pom, un râu şi aerul pur sărbătoresc
Izbânda unei zile…

din volumul Dinspre oglindă, Corina Victoria Sein, Ed. Excelsior Art, 2005

 
Scrie un comentariu

Publicat de pe 12/04/2014 în Poezie

 

Etichete: , ,

Cartea este floarea gândului

Corina Victoria Sein - EDITORIAL

Vin spre voi, dragi prieteni, cu un volum de poezii care, în curând, se va afla în librării: Vânt în Oglinda cu Nămol, semnat de Alexandru-Ioan Cânda.

Prin poezia sa, Alexandru-Ioan Cânda se lasă ispitit de unele întrebări esenţiale, dar şi de unele adevăruri care au devenit locuri comune ale existenţei cotidiene ce scapă atenţiei celor mai mulţi dintre noi. Aşadar, volumul de faţă este o promisiune pe care autorul o face liricii româneşti actuale prin paleta poetică în care sentimentul se echilibrează cu meditaţia lucidă, propunând deschideri inedite spre zone încă neexplorate, dar şi o lectură ce oferă cititorului multiple satisfacţii. Pentru editor, acest volum de debut, este, sper să se şi confirme, un eveniment editorial.

This slideshow requires JavaScript.

Omul-Euclid

A stat Infinitul lângă mine o clipă
Să vadă de-s Punctul de la care-a pornit
Spre Lumină,
Dar nu m-a găsit decât pe mine –
UN OM.
Un om ce-ncercase să vadă drepte paralele
Unite-n Infinit,
Şi planuri sfârşite tot astfel în el.
„– Un punct eşti tu”, îmi zise,
„Şi-ncerci s-ajungi la mine
Cu-a ta non-dimensiune de-mpunsătură neagră
Pe planul infinit!?
Te voi privi din mine
Cum pieri în depărtare.” Şi
A plecat… Dar ştiu
Că-ntr-una din aceste zile,
Pe-o pătrăţică-albastră
Şi udă cu cerneală,
Eu Îl voi întâlni căci ştiu
Că dreapta-i neagră şi ţintuită-n puncte,
Şi eu sunt punct, şi ea, şi voi;
Şi sigur suntem toţi pe-o dreaptă
Ce curge-n Infinit.

Telegramă

Vară. Stop. Lumina
Albă ce-obrazul plesneşte
Umplându-l de sânge.
Stop.
Vântul uscat prăvălit peste ţestele goale
Chelite de vreme şi pline
De praf. Stop.
Umbra fugară ascunsă prin case
Mereu lângă mine.
Stop. Căldură. Stop. Strângeri
De cleşti peste ceafa expusă
Izbirii solare. Stop. Vară.
Stop.

 

Nemişcare

Cinci fără trei. Linişte.
Cearceaful crispat peste pat.
O voce. Un sunet. Un toc înlemnit în asfalt.
Lumină. O frunză oprită în aer.
Păianjen pe perete.
Cald.
Picătură atârnată în spaţiu.
Sculptură de carne şi oase.
Eu.
Cinci şi trei.

 

 

 

 
 

Etichete: , ,

Şi dragostea ucide / 4 /

(…)

cori

Pe peronul gării de la frontieră, o florăreasă oferă Anei Maria un trandafir cu tulpină argintată şi un strop de apă, artistic plasat pe o petală.
– Pentru tine, străino…
Stăpâna inimii mele îi pune în palmă toţi bănuţii pe care-i avea la îndemână. Eram mândru. Eram fericit. Mă încerca o emoţie gravă, puţin vagă. puţin tristă…
Există în viaţa fiecăruia dintre noi perioade când întrezărim destinul; e ascuns după nori sau după vreo perdea din valuri, se joacă şi străluceşte ca un spiriduş… e de ajuns un gest pripit, o stângăcie, o clipă de nenoroc şi pierzi spectacolul… îmi dădeam seama că eu treceam tocmai printr-o astfel de perioadă şi trăiam intens fiecare moment. Se pare că şi Ana Maria traversa acelaşi timp. Era, la rândul ei, îndrăgostită, iar iubirea îi dădea o strălucire aparte. Şi totul o slujea: tinereţea, inocenţa.
Aşa era. Intrasem împreună în moara timpului. Iar ea, Ana Maria a mea, era poate chiar mai conştientă decât mine… Altfel, de ce, atunci când am ajuns în vârful dealului Ulmi, cea mai înaltă culme de unde oraşul, apa, câmpia, pădurea păreau că se aştern la picioarele noastre, mi-a strâns puternic braţul şi a murmurat, mai mult pentru ea decât pentru mine: „Şi zilei ce i-ai lăsat, noaptea mea fără vârstă…”
Rostise cuvintele cu o voce joasă, gravă. Eu, deşi le auzisem clar, nu eram în stare să le înţeleg sensul. Exprimau ele o întrebare, sau se pierdeau în ceva nelămurit, un fel de bucurie spontană?
Poate că simţurile ei erau stimulate şi de ziua strălucitoare a sfârşitului de mai, primăvară subcarpatică, oricând gata să răspândească uriaşe vetre de maci, începând din vârful dealului până în apropierea albiei râului Cerna. De peste tot izbucnea roşul violent, înăbuşind albul nobil şi domol al narciselor.
Aşa s-au scurs primele minute petrecute de noi pe pământul care ne aparţinea.
În ceea ce mă privea, simţeam nevoia să-i împărtăşesc secretele mele; mici şi mari bucurii de care avusesem parte în viaţa mea de până atunci legate de locul natal. Dar, există întotdeauna un dar, ritmul intens al oraşului de la poalele dealului ne-a înconjurat pe nesimţite şi, cel puţin eu, m-am pomenit cucerit de un nou sentiment; acela de a păşi spre locul meu în uriaşul tipar, mereu în mişcare, al vieţii familiale; voiam, deci, să ajung cât mai curând acasă.
Ana Maria nu părea deloc grăbită. A bătut pas cu pas coama dealului, a cercetat pâlcul de stejari din apropiere, apoi a coborât panta până la mijlocul pajiştei. Aici s-a oprit şi, cu vocea sugrumată de emoţie, mi-a mărturisit că avea impresia că viaţa devenise mai frumoasă şi mai solemnă. Am fost şi eu emoţionat şi i-am spus că impresia ei se întemeia, probabil, pe frumuseţile autentice ale locului.
– Nu! Greşeşti… cel puţin în parte, am mai trecut prin locuri minunate, dar atunci emoţia pe care o trăiam era pur estetică… Acum sunt cu mult mai acaparată, mai plină de bucurie… Sunt îndrăgostită de tine. Poate că prezenţa acestei minunate, copleşitoare şi inatacabile frumuseţi ar trebui să-mi aducă şi o oarecare temere, îngrijorare. Nu ştiu, în fond, nimic despre casa, familia, prietenii şi duşmanii tăi… Dar nu pot să mă las copleşită de gânduri grele, sunt mândră de sentimentul totalitar, aş zice, care-mi guvernează fiinţa; iar el nu poate fi egalat de nimic din câte se vor întâmpla de mâine…
Spiritul îi era, simţeam eu, plin de înflăcărare, iar ochii i se umpluseră de strălucire. Eram pe cale să-i spun că, înaintea calităţilor fizice, în cazul ei de necontestat, din punctul meu de vedere, trebuie să existe, în ansamblul însuşirilor femeii ideale, calităţile spirituale. Iar ea făcea dovada că posedă din plin şi spirit şi frumuseţe trupească.
Mi-am înăbuşit imboldul de a vorbi cu voce tare. Ea căuta cu privirea ceva. Sau poate că încerca doar să se pună la adăpostul minţii:
M-am îndrăgostit de tine, repeta ea ca şi cum i-ar fi fost ciudă pe sine că-şi permite o asemenea mărturisire…
Era, aveam eu dreptate şi, dacă n-am fost conştient de acest lucru atunci, acum, după aproape un sfert de secol, sunt convins, într-adevăr că era speriată şi nesigură. Dar starea de spirit a acelei seri de mai era ca totul specială. Noaptea păşea timid peste resturile de lumină ale soarelui care apusese.
Jos, în oraş, se aprinseseră luminile. Spre pădurea din apropiere se îndrepta un pâlc de păsări ce zburau jos, aproape că atingeau vârful ierburilor înalte. Aripile lor băteau aerul cu mişcări regulate, dar greoaie. La răstimpuri, pasărea, care părea să fi fost aleasă să le croiască drum, scotea câte un ţipăt scurt, aspru, ca un avertisment, iar stolul strângea rândurile.
Se apropia ora când oamenii se adună şi ei la casele lor.
Sub imperiul acestui impuls, am prins mâna Anei Maria.
– Nu, te rog! Nu sunt încă pregătită să întâmpin atmosfera casei tale… Sunt, aşa cum spunea florăreasa de la gară, o străină. Nu, nu a fost nepoliticoasă, a fost doar sinceră şi m-a ajutat să iau o hotărâre: înainte de a păşi pragul casei părinţilor tăi, oferă-mi, te implor, o noapte sub cerul liber, aici…
Dorinţa ei m-a surprins, dar am înţeles-o şi am acceptat. Poate că avea dreptate. Câmpul era locul cel mai potrivit să-ţi aperi, să păstrezi acel sentiment straniu de existenţiâ intensă şi extrem de fragilă. În acelaşi timp, aveam nevoie să stăm de vorbă; să încerc, cu tact, s-o obişnuiesc cât de cât cu ideea că lumea în care o aduceam era alta decât aceea unde crescuse ea: oameni mai direcţi în a-şi manifesta sentimentele, mai direcţi şi mai rapizi în acţiune, pentru că au fost învăţaţi să supravieţuiască în orice condiţii.
Se înţelege că nu-mi făceam probleme privitoare la membrii familiei sau la prieteni. Aveam, credeam eu, destulă avere pentru a-mi pune la adăpost viitorul…
Am acceptat, deci.
Şi n-am regretat.
Ana Maria, care nu contenea să mă surprindă, a scos la iveala dintr-un sac de voiaj o sumedenie de lucruri: două sfeşnice, lumânări, o faţă de masă şi tot ce este necesar pentru un picnic cu minuţiozitate şi cu dragoste pregătit.
Îi compătimesc pe îndrăgostiţii care n-au trăit o astfel de noapte.
Mă simt ciudat; de parcă sunt înţeles şi mi se acordă aprobarea faptului comis: scrierea acestui, să-i zic, Jurnal final; dar, am senzaţia că nu joc chiar cinstit: cuvintele aşternute pe coala de hârtie nu ating sinceritatea şi emoţia demersului ambiţios… Mă tem că povestea vieţii mele, aşa cum am şi notat-o, va avea un chip mutilat, iar lectorul, oricare va fi el, va trăi un sentiment de frustrare… N-am ce face: viaţa dă navală peste noi şi uneori e prea târziu pentru a mai învăţa esenţialul: prezentul contează, nimic altceva decât prezentul…
Prezentul?
Există încă!

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 2005

 
Scrie un comentariu

Publicat de pe 10/04/2014 în Proză

 

Etichete: ,

Provocarea noastră: vino pe drumul cărţii / 14 /

This slideshow requires JavaScript.

În februarie 2014, Editura Excelsior Art a „adunat” un număr de 24 de ani de activitate. Peste numai 12 luni, vom sărbătorii un sfert de veac. Vom marca, cei 25 de ani de activitate editorială, şi prin editarea unui Dicţionar al scriitorilor care, de-a lungul anilor, au devenit colaboratori ai Editurii Excelsior Art.

Astăzi vă propun, din Colecţia Ars narration, lucrarea Scriitori îndrăgostiţi, vol. II, Émile Faguet, un prim episod din capitolul dedicat lui Guizot –  O rază de soare tomnatic.

Nu cunoaştem încă integral viaţa sentimentală a lui Guizot. Viitorul ne rezervă probabil în această privinţă şi alte surprize. Totuşi, iată, o uşă s-a întredeschis. Ernest Daudet, care a publicat un studiu de proporţii asupra prinţesei Lieven, s-a aflat în posesia unor scrisori intime, din care a dat publicităţii o parte.
Se ştie, şi o voi reaminti pe scurt, cine era prinţesa Lieven. Se trăgea dintr-o familie rusă de stirpe nobilă, s-a măritat foarte de tânără cu prinţul Lieven, a fost ambasadoare la Londra, a trăit o poveste de dragoste cu Metternich, a divorţat, şi-a pierdut, printr-o nefericită întâmplare, doi dintre copii, pe neaşteptate şi în aceeaşi zi, era separată de ceilalţi copii ai săi; spre 1835, ea trăia la Paris o intensă viaţă mondenă, mereu preocupată de politică şi diplomaţie, primind în stil desăvârşit, primită peste tot, dar de fapt devorată de plictis.
Duşmanii o descriu ca pe o fiinţă austeră, aproape dură, inteligentă, spirituală şi distinsă. Iar prietenii nu sunt, practic mult mai îngăduitori când îi zugrăvesc portretul. Talleyrand spune despre ea, cu acea bruscheţe aristocratică pe care o afecta adesea: „Înzestrată cu mult spirit, fără de instrucţie scrie în chip încântător, caracter dominator. Lipsită de frumuseţe, dar de o ţinută nobilă.” Sidney Ralph merge ceva mai departe cu descrierea: „O femeie înaltă, slabă, dreaptă, care în totalitate degajă un farmec incomparabil. Conversaţia ei se distinge printr-un laconism şi o exactitate epigramatică firească, un limbaj clar, concis şi bine articulat, dar în acelaşi timp distins şi graţios, înţepător şi uneori glumeţ, nimerind întotdeauna cuvântul potrivit. Muziciană de prim rang, dar neştiutoare de lucruri elementare mai rău decât un şcolar, nu îi place să citească. Stăpâneşte, mai bine decât oricine, ştiinţa de-a scrie. E deasupra oricărei meschinării omeneşti. E terorizată până la panică de plictis.” În sfârşit, ducesa Decazes (dacă nu dispui de portretul unei femei făcut de o altă femeie înseamnă că nu ai chiar nimic la dispoziţie) o creionează astfel: „Mijloc plat, nici un pic de piept, rochiile ei, croite cu multă artă, îi ascundeau în parte slăbiciunea. Un spirit deschis; dar el se exercita prin spiritul altuia, de pe urma căruia ştia să tragă foloase, punându-1 în valoare, datorită unei însuşiri reale de a înţelege totul, de a asimila totul. Plină de prejudecăţi aristocratice, era discretă şi fidelă prieteniilor sale. Dar le cerea la rândul ei foarte mult.”
Pe scurt: se pare că ea avea mai multă distincţie decât frumuseţe şi mai mult spirit decât inimă. Va rămâne pentru totdeauna la rubrica neîmplinirilor marcată de faptul că n-a acceptat să se căsătorească cu Guizot şi că a izbucnit în hohote de râs la această propunere spunând: „Nu. Mă vedeţi anunţată la recepţii astfel: „Doamna Guizot’?!”, afirmaţie confirmată, discret, dar cât se poate de net, de Guizot însuşi: „Ea ţinea la numele ei iar eu n-aş fi fost de acord să mă căsătoresc cu o femeie fără să îl poarte pe al meu.” într-adevăr, se pare că sentimentele nu erau partea cea mai tare a caracterului acestei femei. Aici contemporanii ei sunt cu toţii de acord.
Aş putea aminti aici vorba de duh a unei doamne care, reproşându-i-se în glumă: „Pentru toată lumea dumneata eşti o fiinţă fără inimă” a răspuns prompt: „Asta vrea să însemne că eu nu am inimă pentru toată lumea.” Cu tot orgoliul ei nemăsurat, doamna Lieven pare să fii avut inimă pentru Metternich şi mai târziu pentru Guizot. A avut două pasiuni în lumea diplomaţiei, dar nu din raţiuni diplomatice. Firea doamnei Lieven, dacă facem abstracţie de orgoliul aristocratic, pare să fi fost mai puţin aridă decât înfăţişarea. Ce contează însă în ce flacon se află un parfum?
Dar să revenim la Guizot sentimentalul. Ca îndrăgostit, el ne arată o înfăţişare distinsă, generoasă şi nobilă, care ni-l face foarte simpatic. E vorba, într-adevăr, de o pasiune a vârstei ultime şi îmi veţi reaminti poate de „turpe senex miles” a vreunui latin brutal; chiar dacă iubirile tomnatice nu sunt plăcute de urmărit decât când au început prin a fi iubiri primăvăratice, există totuşi un chip decent de a iubi şi după ce vârsta dragostei a trecut, şi cred că François Guizot în ilustrează cel mai bine.

Scriitori îndrăgostiţi, vol. II, Émile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulescu, Ed. Excelsior Art, 1991

 
 

Etichete: , ,

De va fi să fie

9a
Ies din apa ce clipoceşte, aproape îngheţată
şi trupul mi se-nclină
în lăuntricul veşmânt al iubirii…

Sub el să fie doar otravă?

Doare
vrerea lumii de a sfâşia mantia
transformată-n aripi.

Aleg să ţin lumina vie
menită să ardă în opaiţe de dor,
să-mi apere chipul peste care
absenţa ar vrea să-şi lase semnele-n
umbroase cascade
cândva otrăvite
de-un nimb lăuntric, acum topit
de iluminări şi dorinţi nestăpânite
ce pot salva
dacă noaptea va fi învinsă
de ziua ce va fi să vină…

din volumul, în curs de apariţie, Capcane , Corina Victoria Sein

 
Scrie un comentariu

Publicat de pe 09/04/2014 în Poezie

 

Etichete: ,

 
Jurnal

Rasvan Cristian Stoica

Yellingrosa's Weblog

Poetry, Visual Arts, Music and IT Tech

Tratatul simturilor

Avem mai mult de 5 simţuri. Al "şaselea simţ" este o invenţie de Hollywood.

Ţărănista

Cine nu este un anticomunist activ nu este un democrat credibil (Ion Varlam)

Şiraguri de gânduri

gânduri înşirate pe aţa vieţii...

Zâmbete în colţ de cer

'' Viata este pe zile si fiecare zi are o poveste!'' Oana Pellea

Gradina de hartie

povestiri, eseuri, insemnari politice

vitali cipileaga

de vorbă cu tine

Alexandra Dogaru

Iubesc muzica şi-ador radioul!

alexandrupreda

Calator prin Romania

Profesor Bun

Un blog pentru și despre viitorii profesori

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, motivațional, film, pamflet, fotografie, păreri, aiurea... dar, de-acum înainte, să fim pozitivi!

Clasa palatină

Despre clasa de liceu a Prinţului Moştenitor Mihai al României (1932-1940)

blogul unui concitadin

" normalul nu este ceva la care să aspiri , este ceva care să fugi " - Jody Foster

tudorvisanmiu

”Primeşte deci darul meu, care ţi-a fost adus, fiindcă Dumnezeu m-a umplut de bunătăţi şi am de toate” (Geneza, 33:11)

Zugrăveli Interioare, Amenajări Case, Renovări Apartamente Bucureşti- 0764.833.879 / 0734.633.357

Echipa noastră execută servicii complete de amenajări interioare şi exterioare, design, renovări şi reparaţii, finisaje pentru apartamente, case, vile, spaţii comerciale, birouri, instalaţii electrice, termice şi sanitare, precum şi servicii de mentenanţă. Amenajări interioare – finisaje, renovări, tencuieli interioare, zugrăveli, placări pereţi şi plafoane gips-carton (rigips), placări gresie şi faianţă, parchet, izolaţii fonice şi termice, montat uşi, execuţie mobilier, servicii de design etc.

radio vocativ

radioul celor care nu mai vor să fie manipulați

La Fée Blanche

Contesă de Chou-Fleur

MISTERELE DUNARII

blogul cărților TULCEA, LA 1870 și MISTERELE DUNĂRII, autor Nicolae C. Ariton

Vultureşti

Auf einmal ist alles relativ

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

Pitici, dar Voinici

men sana in corpore sano

file din poveste

...pentru că până şi lucrurile mărunte au o poveste!

Curcubeul unui vărsător

Mai mult decât viața imi iubesc libertatea!

Pentru tine

"A scrie": un verb a cărui conotație diferă de la om la om și de la suflet la suflet.

ANCA GIRIGAN

THINK,DEFINE,LOVE...ALL ABOUT A SPECIAL WOMAN

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

CE POATE FI MAI FRUMOS CA POEZIA ŞI MAI DULCE CA DRAGOSTEA ?

Sub Semnătură

afosrisme și cugetări

daria0m

about my feelings and emotions .. something that I prefer to write ..

Tipărituri vechi

românești sau despre români

Colțul Cultural

Repaus cu cap

Cocktail De Viata

Lucrul cel mai important,nu este numarul de idei adunate in mintea ta,ci legatura care le uneste(Titu Maiorescu)

D&D: "Enjoy the silence!"

D&D:"Să trăim cât suntem în viaţă!”

DanielGaucan's Blog

ADEVARUL TE VA ELIBERA!!! Dumnezeu a devenit OM pentru ca OMUL sa devina Dumnezeu!!!

1traducator's Blog

Blog de literatura, litere si literati

stări efemere-Rucsandra Tudoran

Căci "amor" și "mor" se află la doar o literă distanță. - Guillaume Musso

metamorfoză...

dincolo de aparențe

Bucuria de a calatori

Impresii din vacantele traite si povestite de ileanaxperta

Newdada's blog

Newdada's blog

Ieri Azi Maine

Parerea omului obisnuit despre ziua de ieri, care a fost, ziua de azi, pentru ca o traieste, si ziua de maine in care crede cu tarie ca va fi una deosebita.

cartifaine

taraba cartilor de altadata

o9noapte

Plutim pe aripi de cuvânt la răscruci de gânduri

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

CRONICA REZERVISTULUI

acest blog a avut multe descrieiri nepotrivite

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 92 other followers