După-amiază arsă


co2

Merg spre nicăieri.

Intru într-un parc
copaci
fântâni arteziene
pavilioane acoperite cu flori
alei ce au ca punct central
un cerc ce pare să închidă
resturi dintr-un izvor

dinspre şi spre pretutindeni
sub ochii mei
mulţimea de alei se adună-ntr-o
fragilă pânză de păianjen…

pentru a trece mai departe
mă arunc în cerc

cu mişcări şerpuitoare
se apropie de mine
un ochi de apă ce tremură
a spaimă
apoi
dispare

pasul următor este
un salt în miracol

sunt ridicată
de un şuvoi puternic de apă
pânza de păianjen se destramă
lăsând în locu-i
un capăt de suferinţă ce tinde
să pătrundă-n spatele ochilor mei
protejaţi doar de fragmente
rupte din nori de speranţă

urme
uşi deschise
prea repede închise
ziua în care
toate aceste semne
au fost făcute
uitată…

Rătăcirea-mi de după-amiază
arde
blând şi domol
în exerciţiul de a ritualiza
absenţa…

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

Iubire pierdută


20 septembrie5

Pe corabia mea singuratică
Navighez,
Sprijinindu-mă
De câte un val.

Cu gândul la tine,
Şi steaua
Ce-mi luminează neliniştea,
Vâslesc pe întinsa
Singurătate.

Ea mă duce
Spre iubirea pierdută
În valul uitării!
din volumul Zăpezi şi flăcări, Emil Şain, 2003

Şi dragostea ucide / Ivona şi Mona


ev
Ivona lovi din nou cu ciocanul în poarta mănăstirii.
De data asta i se deschise.
O maică tânără, cu un şir de mătănii trecute printre degetele mâinii stângi, o conduse de-a lungul unei alei lungi.
Ivona obişnuia să dea atenţie amănuntelor, să ia în calcul şi să facă presupuneri la întâmplările cotidiene. În acest fel îşi lega gândurile strâns de realitate.
Acum i se părea curios că în spaţiul dintre zidurile groase ale mănăstirii domnea un aer apăsător, o linişte atât de absolută, încât simţea nevoia să fugă. Era, îşi închipuia Ivona, ca şi cum moartea ar săruta-o pe frunte.
„Da, aveam nevoie să ştiu că există şi astfel de locuri de unde ţi se pare că viaţa a fost alungată, sau a fugit spre locuri şi oameni mai apţi să privească şi dea ceva din ei, să trăiască ziuă de azi… .”
Călugăriţa însoţitoare se oprise în faţa unei uşi şi-i zâmbea cu un aer nevinovat, absent, continuând mângâie cu degetele delicate mătăniile. Mişcarea ritmică şi cumplit de exactă, căderea bilelor de chihlimbar, una după alta, imposibilitatea ca vreuna dintre ele să ia altă direcţie, altă viteză de rostogolire, o exasperau pe Ivona. Simţea că în următoarele clipe o va urî pe acea femeie ce a renunţat la lume, la lupta pentru supravieţuire, retrăgându-se la adăpostul zidurilor şi al unei credinţe în care poate nici nu se regăsea.
– Aveţi grijă ce veşti îi daţi prietenei noastre. E suferindă. Nu fizic, sufleteşte, auzi Ivona vocea maicii şi, înainte de a se putea împotrivi, aceasta o binecuvânta şi-i vârî în faţă o cruce mare de argint, pe care o sărută.
După o clipă, Ivona rămase singură. I-ar fi plăcut să nu se afle aici.
Bătu totuşi în uşă.
– Intră, rosti un glas sonor, cu timbru plăcut.
La lumina filtrată printr-o perdea bogată, Ivona zări, reflectate în oglinda atârnată pe peretele opus uşii, faţa Monei, surprinsă, şi mişcarea instinctivă cu care ar fi vrut să evite întâlnirea…
– De ce ai venit? întrebă ea coborând vocea, vădit stânjenită.
– Te asigur că nu din proprie iniţiativă. Sunt aici pentru a îndeplini dorinţa lui Mihai…
Mona se întoarse iar spre oglindă. ridicându-şi mâna să prindă o buclă rebelă scăpată din coafura complicată. Ivona remarcă în atitudinea ei, pe lângă iritarea evidentă, o oarecare apatie, o lipsă de elasticitate şi se gândi că viaţa Monei nu era deloc de invidiat.
– Ah, spuse Mona, apoi după o clipă adăugă: credeam că numai morţilor suntem datori să le respectăm dorinţele…
– Viaţa monahală te-a schimbat şi n-aş garanta că spre binele aproapelui…
– În viaţă nu poţi fi iubit de toţi…
Ivona îşi amintea că dimineaţa, la plecare, Mihai o rugase să nu uite că a iubit-o, dar destinul e destin, ultimele lui cuvinte au fost: „Soarta! Singura explicaţie pe care o accept”.
Se simţea roasă de remuşcări şi totodată iritată. Ar fi trebuit, gândea ea, să-i spună că, din cele aproape douăsprezece luni de convieţuire, mai bine de jumătate le trăise într-o atmosferă de reală pasiune, în acele trei anotimpuri viaţa nu i-a interzis fericirea, fie şi numai pentru acele zile şi nopţi, ei doi ar fi trebuit să fie recunoscători vieţii de a le fi încrucişat drumurile.
Reproş inutil. Ivona n-ar fi rostit aceste gânduri nici dacă i s-ar fi oferit clar o şansă: fusese educată să-şi ascundă rănile imaginare sub o mască de răceală sau sub un surâs spartan.
Până în acel moment, spre uşurarea Ivonei. Mona părea ea însăşi rătăcită într-un hăţiş de gânduri.
– Tot n-am aflat cărui fapt datorez onoarea de a mă vizita, rosti Mona în clipa când simţi privirea autoritară aţintită asupra ei.
– Un mesaj din partea lui Mihai… înainte de miezul nopţii trebuie să ajungi la Târgovişte, unde te aşteaptă un avion. Dragoş va încerca să te ducă în Elveţia. Acolo doreşti să ajungi, nu?
Urmă o scurtă tăcere, în timpul căreia cele două femei se studiară reciproc, fiecare încercând să ghicească intenţia celeilalte.
Mona fu aceea care reluă:
– Glumeşti, sau Mihai şi-a pierdut capacitatea de analiză a situaţiei. Chiar a uitat că nu pot ieşi? Ei, bine, află că din clipa în care aş părăsi mănăstirea, minutele mi-ar fi numărate. Ai înţeles bine: am spus: minute, nu ore, nu zile, nu luni.
Ochii îi rămaseră pironiţi asupra propriului chip reflectat în oglindă. O roşeaţă i se întindea de pe gât pe obraz. Şedea dreaptă şi, întorcându-se brusc spre Ivona, o privi în faţă cu o demnitate rigidă.
– Presupun că mă urăşti…
– Îmi pare rău că te dezamăgesc: Nu! N-am timp. La poartă te aşteaptă o maşină.
– Cei cu tine? Nu înţelegi româneşte?
– Vreau să-i fac un serviciu lui Mihai. Puţin îmi pasă de tine… Ba-mi pasă: dacă ţi se întâmplă ceva, ar fi şi el un om mort. Dacă e nevoie, te duc pe sus.
– Îl iubeşti? întrebă cu disperare şi groază Mona.
– Nu ştiu. Ştiu doar că este disperat şi vrea să te ajut!
– Eşti nebună!
– Poate. Dar asta nu-i problema ta. Uite cum facem: ieşim pe poarta, ne urcăm în maşină în modul cel mai firesc cu putinţă.
– Îţi dai seama că este primejdios?
– Exagerezi…
– Ţi-a spus Mihai despre ce e vorba?
– Nu. Şi nici nu vreau să ştiu. Te sfătuiesc să te grăbeşti înainte de a mă răzgândi…
– Bine. Accept. Nu înainte de…
Ivona o opri:
– Nimeni nu spune totul cuiva!
– Eu trebuie să spun, nu mai suport oribilul secret… Ascultă, am noapte de noapte un coşmar: visez că cineva mă strigă pe nume, mă trezesc, văd un fel de tunel, văd o umbră, mă apropii de ea şi constat că sunt chiar eu… Premoniţie? Pedeapsă? Da, pedeapsă, am comis greşeală după greşeală.
Făcu câţiva paşi şi se sprijini de un colţ al sobei. Oglinda din spate îi reflecta profilul. Părea disperata şi brusc îmbătrânită.
– Dacă te consolează, rupse Ivona tăcerea, şi eu am strâns o mulţime de erori. Nu mă ajuta să colecţionez încă una. E timpul să plecăm.
O încercare forţată de zâmbet nu izbuteşte să destindă faţa chinuită a Monei.
– Nu înţeleg de ce mă ajuţi…
– Poate pentru că am priceput că înainte de beznă e întuneric.
Mona izbucni în râs, apoi, liniştindu-se. zise:
– … n-ar fi bine să uităm că trăim ziua de azi. Dragul de Mihai, a transferat o parte din frazele lui şablon asupra ta.
Ivona nu-i răspunse. Era istovită. Se întoarse cu spatele. I se părea că se luptase ore întregi ca să escaladeze un perete abrupt şi, după ce izbutise să ajungă sus, alunecase şi cădea în gol.
Dacă ar fi putut, i-ar fi interzis Monei să mai aducă în discuţie numele bărbatului, dar era conştientă că femeia din faţa ei avea în atitudine un fel ele imponderabilitate, dar nu şi detaşarea necesară pentru a-şi ţine la distanţă unele momente din viaţă, care o marcaseră profund şi definitiv.
– Ivona, rosti grav Mona, ai un talent nemaipomenit de a te afla exact acolo unde nu trebuie, unde nu eşti dorită.
– Consolează-te cu ideea că mie şi nu altcuiva îmi vei datora recunoştinţă… (…)

fragment din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Hoinarul


d3

Eu port jalea în suflet,
Pe faţă n-o jelesc,
O port prin buzunare,
Prin lume hoinăresc.

Şi nu mă plâng la lume,
Când sufăr sau sunt trist.
În suflet port speranţe
Şi-o viaţă de artist.

De ce m-aş plânge oare
Şi de ce-aş ofta,
Când omul drag din viaţă
Nu m-ar ajuta?

De ce oare străinul,
La greu, e săritor,
Şi îţi întinde-o mână,
O mână de-ajutor?

Eu poate ştiu răspunsul,
Prefer să-l ocolesc
Rămân hoinarul vieţii,
Prin lume hoinăresc…

Cu mâna-n buzunar mă plimb,
În buzunarul drept,
Eu hoinăresc în lumea mea,
Cu suferinţa-n piept…

din volumul M-am îndrăgostit de Mona Lisa, Emil Şain, Ed. Excelsior Art, 2012

Vis


vis

Stăteam aplecată peste un acvariu
avea pereţii din scoarţă de copac
între laturile-i aspre
în loc de apă
vălureau coli albe de hârtie…

Incomplet tabloul
îmi zic
şi
mă afund cu încă un pas
în vis.

Aici
sunt prinsă de-o roată
cu spiţe – trei la număr –
roase de prea multă rostogolire…

Să fie un joc
sau doar o extensie a neputinţei
de a nu fi găsit echilibrul
între
gândirea necontrolată
şi
forţa creativă?

În timp
roata mă duce tot mai departe
eu mai adun povestea
pentru un film în care joc
rolul celui ce trebuie s-aleagă
între supunere şi evadare…

Un joc – îmi spun –
neisprăvit
şi fac un pas înapoi
în vis

Roata
într-o încercare disperată
de a mă ţine de ea legată
pierde cele trei spiţe
fără de care
nu mai există…

De îndată
sunt aruncată din vis
şi mă trezesc ducând povara
acvariului din care am şi cules
albe coli de hârtie neprihănite
nepătate
de cuvinte pocite fără măsură…

Aş vrea să-mi fie recunoscută
libertatea
de a decide ziua în care
cu normalitatea inimii ce bate
voi aluneca peste margini
de prăpastie
şi
să-mi ascult apropiata
plecare…

dar nu în vis…

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

 

Pictorul Mihai Teodor Olteanu


Toamna – 2014 – a venit pentru timişoreni cu un dar nepreţuit. La Galeria Primăriei pictorul Mihai Teodor Olteanu a expus o seamă de lucrări. La vernisaj au participat atât cei care iubesc şi apreciază lucrările semnate de Mihai Teodor Olteanu, critici de artă, dar şi un numeros public. Cu această ocazie, cineastul Victor Popa a realizat un film. Imaginile surprinse de cineast sunt relevante, iar interviul semnat de scriitoarea Veronica Balaş completează şi defineşte atmosfera în care s-a desfăşurat evenimentul. Pentru cei care nu au fost prezenţi la vernisaj şi încă nu au vizitat expoziţia, publicăm filmul realizat de cineastul Victor Popa. (Corina Victoria Sein)