Cine mi-a furat lumea


In Memoriam

Emil Şain

Emil Şain

Oameni buni,
Vă întreb cu mari emoţii în glas:
Cine mi-a furat lumea?
Unde îmi sunt prietenii?
Cine mi-a furat
Răcoarea verii?
Cine mi-a furat
Culorile anotimpurilor?
Unde mi-au dispărut vecinii
Ce mă salutau cu respect şi cu bucurie,
Spunându-mi:
„Noapte bună”,
„Bună dimineaţa”?
Cine mi-a furat
Zâmbetul curat
Al lumii de lângă mine?
Oameni buni,
Vreau lumea mea înapoi!
Cine a furat liniştea
Şi bunul simţ de lângă mine?
Lumea mea de linişti,
Înţelegere şi înţelepciune,
De încredere şi sprijin,
Lumea mea cu lacrimi
De bucurie…
Lumea mea săracă,
Dar ce poartă haine curate,
Lumea mea ce are
În suflet speranţe,
Binele şi greul vieţii…
Oameni buni,
Daţi-mi lumea mea,
De credinţă şi har,
Înapoi!…
Şi ce-i dacă lumea mea
Nu mai poate alerga
Pe stadioane,
Nu mai poate aplauda
Ca altă dată?
E lumea mea
Ce o port în inima mea,
Cu care am petrecut
Ani de bucurii şi tristeţi.
Cine mi-a furat lumea,
Lumina anilor frumoşi,
Tineri curajoşi şi puternici
Dacă aflaţi ceva,
Vă rog,
Să mă anunţaţi la căsuţa poştală 75,
Grăbiţi-vă, anul viitor,
Căsuţa mea poştală va purta nr. 76.

Din volumul M-am îndrăgostit de Mona Lisa, Editura Excelsior Art, 2012

Crezul nopţii


cred2d8

Robit mi-e dorul de spectaculoasa
perspectivă
de-a fi cândva împreună…

Visul
de nu va fi fals
voi arunca o punte de trainice gânduri
peste drumuri surpate
ape de foc
păduri în care copacii nu mai sunt copaci
ci umbre acoperite cu solzi ce cad
ca în vis.

Robit mi-e visul
de-o gloată de visuri
ce mă fac să tremur
când
obosiţi de a naviga prin noapte
ne lăsăm ademeniţi de fiordul de gheaţă
de săgeţi desprinse din lună
de ţipătul fantastic lansat dintr-o luntre răsturnată
ce-şi caută stăpânul…

Robit îmi este dorul de-o aprigă tăcere
desprinsă din crezul nopţii
doar pentru a da ocol
casei mele…

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

Aştept ploaia


astept ploaia1

Tumultul oraşului
este
chemare pentru mine
cum ar fi iarba
ochiul primăverii

cărări înfundate
urcuş fără trepte
case fără acoperiş
ferestre zidite…

Într-o anonimă piaţă
un înger de fată
împarte
din lada cu zestre
amintiri
lampioane de stradă
strălucirea zorilor slabă.

Privesc spre înalt
deschid larg braţele…

Agitaţia oraşului
stop-cadru.

Cerul
coboară-ntr-o rotire

în jurul meu
hohot de râs.

Aştept ploaia
să sape

pe faţa-mi aridă
albia unei ape…

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

Taina inimii


Annae

E fumul amar
Şi norul e trist,
Nu ştiu de visez
Sau dacă exist.
Las urme pe frunze,
Pe unde mă duc,
Cu sufletu-n lacrimi,
Şi ramuri de nuc.

Priviţi norul straniu,
Cum vine spre noi,
Să cânte tristeţea
Din ploi şi noroi.
Priviţi visul nopţii,
Cum doarme pe val,
Cu gândul speranţei
S-ajungă la mal.

Aştept ca să vină
Lumina de zi,
Să văd mersul umbrei,
Să-nvăţ a iubi.
Că nimeni nu ştie,
Iubirea cum este
E dulce, amară,
Ori tristă poveste.
Ea plânge, suspină,
Se-ascunde mereu,
Se-ascunde-n blândeţe,
Să nu o văd eu…
Iar eu, omul simplu,
O caut într-o stea,
Dar ea, ca o taină;
E-n inima mea!

din voluml M-am îndrăgostit de Mona Lisa, Emil Şain, 2012

Până la urmă


Capcane

Ai ceva de-ascuns?
Mă întreb mereu în şoaptă…

… poate

neputinţa de-a întoarce
ploaia în pădurea purificatoare
dragostea aprinsă doar pentru o clipă
nedorinţa de a construi o casă
cruzimea de a culege
o floare abia îmbobocită
dorinţa de a fi mereu în desfăşurare
neacceptarea ideii cum că
până la urmă
dragostea câştigă…

Temându-mă
să mai înfrunt
vocea-mi acuzatoare
aleg drept capăt de drum
un lan de floarea soarelui
ce curge ca un fluviu…

În mijloc
apa vie
îmi înfăşoară gleznele fragile
şi-mi spală deprinderea
de-a merge…

Vino
şterge sau amplifică-mi
şoapta
dragostea cândva
ne va ucide.

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

Anna


annae3

(…)

– Anna! Deea! Grăbiţi-vă! ne cheamă din nou mama.
Auzind-o, sora mea tresare şi privirea i se întunecă, aruncând parcă fulgere.
– Anna, nu pleca, rămâi cu noi, aşa cum ai promis, mama are nevoie de tine, o rog eu pe sora mea.
– Nu promit, dar cheia spre inima mea este în mâna mamei…
Acum vocea Annei era limpezită. Ne îndreptăm spre sufragerie, privind amândouă în altă parte.
Micul dejun se prelungeşte mult, în comparaţie cu cele de până astăzi. Nici una dintre noi nu pare interesată de bucatele din farfurii. Mama învârte omleta cu furculiţa, Anna ţine o ceaşcă în căuşul palmelor, iar eu mă mulţumesc cu un pahar de suc de portocale.
Mă simt de parcă aş pleca într-o călătorie înspre un nicăieri dinspre un altundeva. Nu agreez călătoriile solitare şi nici pe cele al căror scop îmi scapă.
– Cum vi se pare acest ultim mic dejun plasat în spaţiul lui „înainte de plecarea fiicei risipitoare”? întreabă sora mea.
– Perfect! mă grăbesc eu să răspund, fără să fiu sigură că am înţeles sensul cuvintelor.
– Uite că am ajuns şi aici…
– Dreaptă şi corectă constatare!
Intervenţia Annei o derutează pe mama, a cărei privire se rostogoleşte precum ochii manechinelor: curajoasă şi timidă, deopotrivă luminoasă şi încărcată cu elemente ce pot genera furtuna.
– Anna, eşti sigură că faci ceea ce e mai bine pentru tine? Poate ai nevoie de ajutor?
– Cine nu are nevoie de ajutor? Sigur că am! Dar nu de ajutorul la care te gândeşti tu.
– Cere şi ţi se va da! intru şi eu în discuţie, aşa, de dragul dialogului.
– Stai la locul tău! mă pune Anna la punct.
– Dacă nu reuşiţi să vă suportaţi reciproc, ne avertizează mama cu fermitate, încercaţi măcar să nu vă răniţi una pe cealaltă. Aveţi grijă: neînţelegerea, amărăciunea, indiferenţa vor lua locul dragostei când nici nu vă aşteptaţi. Până acum am luat drept joacă lupta voastră, am pus-o pe seama rivalităţii constructive…
– Un demolator profesionist vorbeşte despre soliditatea unei relaţii?
Mama nu ia în seamă întrebarea Annei şi continuă:
– Vă cunosc bine şi ştiu că în adâncul inimii sunteţi unite, puternice, capabile să faceţi faţă oricărei încercări ce v-ar ameninţa, dacă respectaţi câteva condiţii: să controlaţi sever cuvintele pasionale, pline de veninul răzbunării, să detronaţi vanitatea, să aveţi încredere în voi, să vă…
– Mama, nu de sfaturi avem nevoie, ci de exemple, de modele. Oricât ţi s-ar părea de neverosimil, eu am încă nevoie de puncte de sprijin şi le caut, nu la fitecine, ci la cei din imediata apropiere… Ai idee cum se văd dinafară zbaterile care au loc în familia noastră? Sigur că nu ai! Îţi spun eu: hidoase, întrecând în urâţenie hidra, mai greu mirositoare decât balta de sub dealul din satul bunicilor, unde sătenii scufundă cânepa pentru a fi topită…
Aud cuvintele Annei, nu le judec. O văd pe mama. Îşi ţine coatele pe masă, palmele împreunate sub bărbie, şi mă gândesc că mâinile ei sunt în deplin acord cu faţa: oasele încheieturilor, deşi uşor proeminente, ca ale unei femei mature, au eleganţă, nobleţe şi mişcări precise.
Îmi este dor de mângâierile de altădată. Poate că sora mea are dreptate. Nu ar fi trebuit să acceptăm, fără a încerca o reconciliere, divorţul.
– Ascultaţi-mă, spune mama cu o voce care trăda nemulţumirea sa crescândă, m-am străduit de-a lungul anilor să nu fiu o mamă habotnică, am vegheat doar asupra devenirii voastre fără să încerc vreo clipă să vă schimb…
– Bine spus! Ai încercat! o întrerupe Anna clătinându-şi capul.
– Eşti prea supărată pentru a da verdicte. Cât priveşte strădania ta de a mă scoate pe mine vinovată de ceea ce s-a întâmplat în viaţa noastră, ar fi bine să te mai gândeşti. Ai la îndemână toate piesele…
– Aici greşeşti! Ce înseamnă „ai toate piesele le îndemână”? Ce să fac cu ele? Nu, mama. Nu de ele am nevoie. Am, în schimb, nevoie de tine, de tata. Am nevoie de familia mea. Nu numai pentru a-mi asigura un trai confortabil, ci şi pentru a putea răspunde la întrebarea: cine sunt, de unde vin? Să am sentimentul că aparţin cuiva, să nu fiu obligată să mă prefac la infinit că nu s-a întâmplat nimic, că nu mă afectează bârfele care fac, de aproape un an, deliciul târgului…
Încetă să mai vorbească, de parcă s-ar fi izbit brusc de un obstacol invizibil. Broboane de sudoare îi apar pe frunte, o picătură coborându-i cu încetineala unei lacrimi de-a lungul obrazului palid. O şterge în mod reflex cu dosul palmei şi nu-şi poate stăpâni o mică grimasă. Privirea întunecată a mamei, pătrunzătoare în ciuda vizibilei sale dureri, se cufundă în ochii Annei de un castaniu-auriu, în limpezimea lor austeră.
– Ascultaţi-mă, în special tu, Anna, ne îndeamnă mama cu o voce care trădează o durere crescândă. Încerc în această dimineaţă să fiu puternică, să accept că una dintre fiicele mele pleacă la casa ei, pleacă pentru că aşa trebuie să se întâmple. Dar tu, Anna, prin ceea ce ai spus mai înainte, mă acuzi că nu am făcut nimic pentru a salva căsnicia. Aşa este. Şi am făcut bine. Nu înţeleg de ce tu sau alţii vă pierdeţi timpul să demonstraţi că am greşit. Repet: dacă am putea da timpul înapoi cu o jumătate de an, nu aş schimba cu nimic derularea evenimentelor. Îmi pare rău dacă atitudinea mea îţi creează unele probleme de ordin social. Eu cred că prietenii ar trebui să te accepte pentru tine însăţi şi nu pentru ceea ce sunt cei din familia ta…
Anna se apleacă pe tăblia mesei, îşi mişcă buzele în tăcere, întinde braţul şi îşi pune palma peste mâna mamei. Tuşeşte uşor, pentru a imprima vocii sale mai multă căldură, şi rosteşte pe un ton nou, de supunere şi dragoste:
– Mama, vreau să ştiu doar ce ai de gând să faci cu restul vieţii tale?
Imprevizibilă cum o ştiu, sora mea reuşeşte şi de data asta să schimbe complet cursul discuţiei.
Simţindu-se năucită, de parcă ar fi fost lovită în plin, mama pare să găsească un singur cuvânt potrivit de răspuns: „Cum?”
– Răspunde-mi, mamă, te rog!
Mama îşi adună forţele şi răspunde:
– Viaţa pentru mine a fost şi este o lungă aşteptare: să cresc, să mă îndrăgostesc, să nasc copii, să-i văd înălţându-se…
Dintr-o dată tace, incapabilă să ne mai împărtăşească gândurile, cerând în mintea ei ajutor, pierdută în sufrageria imensă, ca un copil într-o pădure sălbatică şi fără sfârşit.
Tot Anna este cea care pune capăt scurtei rătăciri. Gravitatea competentă a expresiei sale, interesul disimulat al chipului serios, acea privire încărcată de o ardoare ascunsă sub lungile-i gene lăsate în jos, toate acestea sunt pentru mine greu de descifrat. Dar mai ştiu de asemenea că Anna, atunci când îşi propune, poate să păcălească prin amabilitate, prin simplitatea atitudinii, ca şi prin vocea ei caldă, uşor vibrantă, sau care lasă impresia că se stinge potolită de emoţie participativă.
– O lungă aşteptare, zici? Nu ştiu… Nu vreau să se înţeleagă că sunt gata să capitulez necondiţionat, dar parcă ai dreptate. Cu ce am putea înlocui aşteptarea? Cu acţiunea? Apropo, faptul că mă mut în casa mea te supără chiar atât de tare pe cât pretinde Deea?
– Nu mă supără, mă îngrijorează…
– Fă﷓mi o favoare: nu trebuie să pari mereu responsabilă pentru soarta altora.
Mama oftează, ca un om ajuns la capătul puterilor. Schimbarea ei nu trece neobservată de către Anna.
– Deea, fă o faptă bună pe ziua de astăzi, pune mâna pe geamantan şi du-l în maşină, îmi porunceşte sora mea.
– Cară-l singură! mă revolt eu şi prind cu putere marginea mesei, ca şi cum mă tem să nu fiu luată pe sus cu forţa.
– Terminaţi-vă micul dejun. Duc eu geamantanul.
Înainte de a mă împotrivi, mama iese din sufragerie. Câteva clipe mai târziu, se aude cum deschide uşa de la intrare.
Mă întorc furioasă spre Anna.
– Să nu îndrăzneşti să exploatezi sentimentele mamei, auzi?
– Da, parcă îl aud pe tata: „Să nu îndrăzneşti, să nu te mai aud, să nu mai văd…” Care-i problema ta?
– Tu eşti problema mea!
– Ia mai gândeşte-te!
– Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât creşte convingerea mea că ai nevoie de ajutor, de unul specializat…
– Îmi pare rău că te simţi datoare să mă ataci tot timpul.
– Nu te atac! Mă doare că nu ne iubeşti îndeajuns…
– Poate că nu ştiu, nu am avut de la cine învăţa.
Luând o înfăţişare gravă şi tristă, Anna se ridică. Vrea să scape de gura mea. Mă ridic şi eu şi îi tai calea cu puţin înainte de a trece pragul.
Anna ridică degetul ca un şcolar care cere să fie ascultat.
– Am multe de făcut şi nu pot să mai stau. Promit să te caut de îndată ce o să-mi permită timpul. Sunt, dacă nu ţi-ai dat seama, o persoană ocupată. Fii cuminte şi lasă-mă să trec.
Dar eu am curajul timidului, aşa că rămân nemişcată chiar şi în clipa în care sunt brutal împinsă. Anna, în cele din urmă, înţelege.
– Bine! Ai treizeci de secunde!
– Eşti generoasă! Promite-mi că o să fii alături de mine şi de mama la tribunal.
–Nu aş lipsi pentru nimic în lume. Sunt în plin proces creator, pregătesc o surpriză pentru tata…
– Ce puneţi la cale? vrea să ştie mama.
– Nimic rău! o asigură Anna. Este dispus cineva să mă ajute la cumpărături? Mâine seară dau o petrecere.
Întrebarea Annei cade ca o ploaie binefăcătoare asupra mamei. Chipul i se îmbujorează, ochii îi strălucesc. Simt că mi se face rău. Plec fără să-mi iau rămas bun.  (…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005