RSS

După concert / Laura

Laaura

(…)
La parter atmosfera se schimbase, totul părea mai înviorat. Băieţii aruncaseră câte ceva din povara sufletului: din suspiciune, din neîncredere, din anxietate. Rămăseseră doar doritori de petrecere. Întreaga noapte se strânsese în expresia forţat jovială a chipurilor lor. Făceau o gălăgie infernală. Laura intervine în hărmălaie:
– Cum stăm cu moralul?
Se făcu linişte. Mirela îşi strânge umerii. Pe şira spinării îi aluneca un strop de transpiraţie rece. O mână fantomatică o ţintuia locului şi râse înăbuşit ca şi cum ar fi încercat, fără succes, o desprindere din mijlocul acestor oameni. Băuse mult. Se vedea după încetineala cu care tatona podeaua înainte de a face un pas. Mintea, rămasă limpede, ascuţită până la ridicol, o obliga să fie prudentă, să nu se amestece în „reprezentaţia” celorlalţi. Totuşi, la un moment dat, nu rezistă. Un gând se desprinde din mulţimea confuziilor şi întreabă:
– … Laura, vreau povestea ta!
Laura tresare uşor, dar nu se întoarce. Tocmai netezea printr-o mişcare lentă trăsăturile descompuse de băutură ale unui tânăr.
Mirela face câţiva paşi. Se clatină, dar nu-şi pierde echilibrul. Strigă:
– …povestea ta! N-auzi?!
Laura se întoarce şi porunceşte:
– Aşezaţi-o în colţ şi daţi-i să bea!
Cineva o prinde de braţ. -
– Lasă-mă! să-mi spună povestea ei, dacă vrea să-mi joc rolul în comedia asta…
Laura o priveşte îngândurată.
– Fii cuminte şi mai bea puţin.
După câteva clipe, Mirela ia un pahar oferit de către unul dintre bărbaţi şi gustă, pe tăcute, încet. Un val de căldură îi inundă gâtul, nu se mai poate stăpâni şi deschide gura, respirând adânc şi repezit. Se simţea stânjenită sub privirea directă şi aspră a Laurei, se temea să nu-i fie văzute toate gândurile. Iritată şi zburlită,  înfigându-şi arătătorul în pieptul Laurei, strigă:
– Şi acum, povestea ta!
Toată lumea tăcea. O tăcere greu de suportat.
– Bine, aici se poate spune totul, suntem singuri, suntem ca unul… voi tineri, eu, aproape bătrână…
Avea buzele strânse şi vorbele păreau să fie smulse dintr-un text care zăcea undeva în adâncul fiinţei: „Mi-e greu…”
Glasul avea o anume fluenţă sonoră. Mirela receptase clar cuvintele. I se făcu milă şi o sfătuiește blând pe prietena ei să nu mai bea, să uite că îi ceruse să le povestească viaţa ei.
– Iar eşti proastă! Ce aş putea să fac dacă aş renunţa la băutură? Ei, dar nu e treaba voastră, eu sunt stăpână aici şi nimeni nu-mi comandă… Totuşi, am să vorbesc, pentru că astă-seară închid casa şi plec în lume…
Toţi se strâng în jurul ei să o asculte. Ea se şi afundase într-o lume a ei de nimeni ştiută. Ochii injectaţi aveau o umbră de tulburare.
Povesteşte cu glas străin.
– Era pe la sfârşitul anilor ’70. Aveam douăzeci de ani şi eram în câmpul muncii, tehnician textilist la Arad, când unchiul meu, poetul, a murit, lăsându-mi moştenire casa asta. Cel care mi-a adus vestea a fost tata. A venit la Arad şi nu m-a găsit nici la gazdă, nici la uzină. I s-a spus că-mi luasem un concediu, dar că nu plecasem din oraş, mă văzuse o colegă în holul hotelului «Astoria». Tata, ar trebui să-l cunoaşteţi pentru ca să-i înţelegeţi starea, s-a mirat. Un concediu, treacă-meargă, poate eram obosită. Dar ce să caute fata lui la hotel? Şi, pentru că proprietăreasa zâmbise, probabil cu subînţeles, a pornit pe străzi să mă găsească. Târziu, către miezul nopţii, a poposit la «Astoria». S-a aşezat într-un fotoliu şi aştepta. La întrebarea recepţionerului dacă doreşte ceva a răspuns că nu, se odihneşte pur şi simplu şi, dacă nu e voie, să-i taie chitanţă pentru o cameră. Dimineaţa era tot în hol, cu formele de cazare în regulă. Eu eram pasagera hotelului de vreo câteva zile. Împărţeam camera cu un bărbat de care mă îndrăgostisem ca o proastă. El ziua avea treburi, era în delegaţie, eu rămâneam în cameră. Ne revedeam la prânz. Asta-mi era programul şi în ziua aceea. Eu dormeam în timp ce tata devenise un personaj excentric. Personalul hotelului îl studia pe omul care plătise o cameră şi se încăpăţâna să moţăie în fotoliu. La ora prânzului cobor şi trec direct în restaurant. Tipul mă aştepta. Am mâncat, ne-am plimbat puţin prin parcul hotelului, am revenit, am luat cheia şi am urcat. Tata, din fotoliul lui, mă urmărea. Abia după ce am urcat, s-a dus la recepţioneră şi a întrebat la ce număr de cameră stă domnul ăla cu părul alb. Fata, luată repede, îi spune numărul. Abia ne făcuserăm comozi, că cineva bate în uşă. Tipul îmi face semn. Ştiam lecţia. Trec în baie şi trag uşa. «Bună ziua» aud eu şi vocea mi se pare cunoscută. «Bună ziua! Vă pot fi de folos?» «Nu… unde-i?» «Cine?» «Fata». «Care fată, nene?» Nenea era tata. Îi recunoscusem vocea şi îl ştiam aprig la mânie. Nu se cuvenea să-l las să înceapă scandalul. Aşa că ies. «Tată, ce cauţi aici? Să ştii că eu…» Am tăcut. Mă privea aşa cum priveşte un orb. Tremuram ca varga. După o pauză, mă întreabă: «De câte zile te întreţine domnu’?» «De trei.» «Bine, ia-ţi ce e al tău şi hai!». Mă strecor lângă tip, să mă apere. «Nu-l contrazice, ne poate ucide.» Astea au fost cuvintele lui. Până să-mi strâng lucrurile, tata a scos un portmoneu şi a numărat pe masă cinci sute de lei. I-a numărat ţărăneşte, pipăind fiecare bancnotă în parte. «Îi deajuns? or nu?» Cum nu i-a răspuns nimeni, a mai pus o sută. «Gata!» Am ieşit. El înainte, eu în urma lui. O caută pe camerista de la etaj. «Sunteţi multe care faceţi curăţenie aici?» «Suntem…» «O vezi pe asta? E fata mea. Uită-te bine la ea, şi spune-le şi celorlalte, să n-o mai primiţi dacă nu e cu mine sau cu mă-sa.» Şi-i dă douăzeci şi cinci de lei. Povestea s-a repetat cu liftierul, cu recepţionerul, cu ospătarii de la restaurant, cu portarul. Muream de ciudă şi de furie. L-aş fi omorât. Mă jignea, mă umilea cu mândria lui ţărănească.
Pe stradă mergeam tot aşa, el înainte, eu în urma lui clocind în minte cele mai cumplite răzbunări. Era aproape seara când m-am trezit în fata uzinei. Îl rog: «Tată, nu mă face de mirul lumii». El nimic. Intrăm la portar. «Cine e mai mare aici?» «Eu…» «Peste dumneata. Cheamă-l aici, sau du-mă la el. » Portarul mă recunoaşte: «Ce să fac, domnişoară Laura?» «Cheamă-l pe inginerul de la apretură». Inginerul a venit. Tata s-a ridicat de pe bancă şi l-a salutat respectuos. «Eşti şeful ei?» «Da». «I-ai dat un concediu, nu ştiu câte zile a făcut din el şi câte i-au rămas, dar mâine vine la lucru. Şi să nu-i mai dai altu’. Dacă nu munceşte bine, dacă lipseşte, să mă anunţi, îţi întorc banii de timbru…»
Şi iar plecăm pe străzi în aceeaşi ordine. Proprietăreasa, când ne-a văzut, a îngălbenit. „Fata mea-ţi datorează ceva bani de chirie?». «Nu…» «Bine! Uite, îţi plătesc pe şase luni înainte. De-acum cât o mai sta la dumneata, eu îţi dau bani. Cu ce câştigă ea să aibă pentru mâncare şi îmbrăcăminte, distracţii…»
Purtarea lui era aşa de anormală încât mă băgase în sperieţi. Îmi cere să-l duc la gară şi iar amuţeşte. Cu câteva minute înainte de a se urca în tren, îmi spune: «Păi eu venii să-ţi zic că pe nenea, aşa-i spunea el unchiului, l-o iertat Dumnezeu şi ţi-a lăsat casa de la Bucureşti. Eu zic s-o vinzi şi să-ţi faci oarece zestre… Ai grijă cum le porţi… c-o-ncurci. Mă ştii, o dată iert.» Şi a plecat.
N-am vândut casa. Iubitul meu m-a ajutat şi am obţinut un post aici. Credeam că-mi pusese Dumnezeu mâna în cap. Casă, casă – iubit, iubit. Doar o singură nedumerire: de ce ne întâlnim doar la mine? De ce ne ascundem? El m-a liniştit: «Să-i dăm timp bătrânului tău tată să se împace cu ideea. Mă tem de el. N-ai văzut ce ochi are?» «Să fie numai din cauza asta?» mă îndoiam eu. «Păi, să vezi, eu am o funcţie… nu se cade» Eram tânără, îndrăgostită şi prea mult nu-mi păsa. Povestea noastră de iubire era aşa cum era, ca mai toate poveştile. Nu mai ştiu cum, după vreo câţiva ani de fericire, aflu întâmplător că iubitul meu era însurat şi că avea un fiu cam de o vârstă cu mine… Mi-am adus aminte de tata, de modul lui ciudat prin care încercase să mă salveze şi-am plâns o noapte întreagă. Nu sufeream din dragoste, mi se făcuse dor de tata. Şi am plecat pe Lunca Bârzavei, să-i cer iertare. Nu m-a primit nici în curtea casei… Cruzi şi nedrepţi pot fi uneori oamenii… Cu ce greşisem? Mă îndrăgostisem de un bărbat şi am crezut în el… în faţa porţii casei părinteşti am jurat: de astăzi am să fiu cu adevărat ticăloasă! (…)

fragment din romanul După concert, Corina Victoria Sein, 1986

 
Un comentariu

Publicat de pe 22/07/2014 în Proză

 

Întrebare

trandafir3

Sunt iar împăcată, nelinişte zdrobită
de gheaţă
avertizări în stoluri
în drum spre casă
obstacole, tentaţii şi umbre nedefinite
mă însoţesc de parcă
întoarcerea-mi va fi
capcană…

Gândul se încolăceşte-n mine hotărât
caută, îndârjit, o descifrare
în semne absurde
şi întrevăd
povestea-mi în zbatere încă vie…

Sunt iar împăcată, conştiinţă rănită
de soare şi ceaţă
în spaţiul domestic
gândul se descolăceşte
lăsându-mă în poveste
şi-n dată
cuvântul înfloreşte, dur,
când umbre otrăvite-n trădări
vor să mă aibă la masa lor
stăpână…

Mă-ntorc acasă?
Nu!
Mă întorc la cuvântul ce răsună
apoi
ne învăluie blând în sunete
ce nu au fost încă
rostite…

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

 
3 comentarii

Publicat de pe 20/07/2014 în Poezie

 

Etichete: , , ,

On his eternal journey – Ajaytao

Originally posted on Ajaytao 2010:

On his eternal journey - Ajaytao

Sit in silence and
listen to your breath
Let it expand
You are a part of
everything around you
And yet, all you are looking
for already lies within
Gaze inside and you will find…
You are the Universe.

Buddha

This is a wanderer on his eternal quest, he has a family and has left everything on his eternal journey without any possession, to seek the truth of life, this people are known as the “Kabir Panthi’s” . Look at his eyes.

Ajaytao

View original

 
Un comentariu

Publicat de pe 18/07/2014 în Uncategorized

 

Taina inimii

In Memoriam

Emil Şain
18

E fumul amar
Şi norul e trist,
Nu ştiu de visez
Sau dacă exist.
Las urme pe frunze,
Pe unde mă duc,
Cu sufletu-n lacrimi,
Şi ramuri de nuc.

Priviţi norul straniu,
Cum vine spre noi,
Să cânte tristeţea
Din ploi şi noroi.
Priviţi visul nopţii,
Cum doarme pe val,
Cu gândul speranţei
S-ajungă la mal.

Aştept ca să vină
Lumina de zi,
Să văd mersul umbrei,
Să-nvăţ a iubi.
Că nimeni nu ştie,
Iubirea cum este
E dulce, amară,
Ori tristă poveste.
Ea plânge, suspină,
Se-ascunde mereu,
Se-ascunde-n blândeţe,
Să nu o văd eu…
Iar eu, omul simplu,
O caut într-o stea,
Dar ea, ca o taină;
E-n inima mea!

din volumul M-am îndrăgostit de Mona Lisa, 2012

http://www.excelsiorart.ro/echipa/autor/350ain-emil.html

 
 

Etichete:

După concert / Mirela 3

ad8

(…)

– Aş zice că, văzându-mă, ţi s-au întors toate corăbiile scufundate, o ironizează Laura.
În sfârşit, ai venit!
De ce, în sfârşit? Iar reproş? Fii atentă, eu vin şi plec după bunul meu plac, niciodată pentru alţii, întotdeauna pentru mine. Ia notă, încă o regulă de viaţă impusă de mine prietenilor mei. Aşaz-o lângă cele enumerate în vară, dacă îţi mai aduci aminte. Vii cu noi? Am o casă lângă lac, acolo mergem!
Laura avea un caracter imposibil, dar ştia să domine, ştia ce vrea. Dorea să fie înconjurată de multă lume. Nu alegea. Prieteni, duşmani, profesori, ticăloşi, admiratori. Adunătura să fie cât mai numeroasă şi cât mai diferită. Era nepoata unui poet. Toată opera lui se află risipită prin reviste şi aşteaptă să apară acel critic-istoric literar dispus să adune versurile, să le comenteze, să le valorifice. Pentru acest vis al lui luptă din răsputeri nepoata, dar truda ei nu reuşise încă să-l scoată din anonimat. Poetul, în timpul vieţii, nu fusese chiar un nefericit. Soarta l-a răsplătit pe altă latură. Din banii lui şi din cei de la socri şi-a construit, lângă lac, o casă de vacanţă. O vilişoară cu două nivele, cu gard de peste doi metri, din piatră, cu ziduri durabile, cu uşi din stejar masiv, cu ferestrele mici, cât o palmă, zăbrelite. Încuietori chinezeşti; sisteme de alarmă şi alte dotări tehnice de ultimă modă vegheaseră melancolia creatorului, rămas la un moment dat singur. Pe Laura n-a iubit-o. Era doar mândru că-i seamănă. Frivolă şi nebună. Nebună şi risipitoare. A declarat-o moştenitoarea lui.

***
Cerul era tot mai închis.
Înghesuiţi în două taxiuri, după ce încărcaseră în portbagaj tot ce se putuse cumpăra, Laura şi prietenii ei se îndreptară spre casa de vacanţă. Lacului, acum toamna, îi lipsea acea măreţie liniştitoare şi, mai ales, lipseau ţipetele păsărilor de noapte. Casa: o construcţie ciudată, asimetrică, părea făcută din bucăţele. Mirela o asemui cu un element de decor de un gust îndoielnic. O alee scurtă pornea de la poartă şi se termina în treptele unui antreu care parodia un cerdac ale cărui coloane mari, albe, sugerau o înlănţuire de braţe în penumbra vineţie a nopţii.
Se auzeau zgomotele confuze ale apei, un clipocit prelungit, fragmentat de cântecul nu prea îndepărtat al unor trecători întârziaţi, totul risipindu-se în aer asemeni unei răsfrângeri alburii irizată de ceaţa umedă ce ascundea împrejurimile, ca o haină a anotimpului capricios.
Mirela privi mai atent în lumina becului pe care cineva îl aprinsese, fără să vadă ceva. În ochi simţi un fel de aglomerare de sclipiri argintii, o pânză ce cobora din înalt în văzul ei, dar dincolo de pânză, în spatele vederii ploua. Astfel răsfrângeau gândurile sale atmosfera şi misterul locului.
De ce venise aici? Cine erau ceilalţi?
Laura nu găsise de cuviinţă să facă prezentările. Se vorbea puţin. Nimeni nu se preocupa cu adevărat de cineva sau de ceva. Fiecare era interesat doar de sine. Toţi păreau că ştiu ce au de făcut. Mirela trecu peste încurcătura şi neplăcerea momentului, forţând integrarea în grup cu o simplitate perfect mimată. Renunţă să mai cerceteze interiorul nu se mai miră de tăcerea tovarăşilor ei.
La urma urmei doar o proastă ar lua nepăsarea lor drept ofensă. Acum o oră eram singură şi cea mai nefericită fiinţă. Incapabilă să rămân între oameni. Fugeam de ei şi îi uram… de ce?
Era strigătul inimii ei.
În toată, casa domnea o linişte deplină. Ce avea de făcut o tânără ca ea, într-o adunare care părea că evită orice comunicare? Până şi Laura o uitase. Să cugete? Să se amuze de una singură?
Abia acum observă că bărbaţii, răsturnaţi în fotolii, aveau câte un pahar plin în mână şi păreau mulţumiţi. Numai ea era dezorientă. O pierdută în spaţiu. Nu se simţea bine aici, dar nu voia să se întoarcă la ale ei. Ce o aştepta în locurile prin care trecuse până acum? Nimic. Cel mult conştiinţa că nu-şi găsise încă exact locul. Cu un efort minim, printre noile eu cunoştinţe, n-ar mai fi o exilată. Aventura, chiar ridicolă de-ar fi, acum o atrage. Pentru fiecare există un început.
Se uită roată prin camera-salon. Laura şi celelalte fete dispăruseră. Neliniştită, aproape furioasă, trecu din cameră în cameră, urcă la etaj şi deschise toate uşile… Încăperile erau goale. Prin colţuri sticle golite, triste, dezolante. O singură uşă rămăsese nedeschisă, la capătul culoarului. Apasă pe clanţă. Nu cedează. Împinge cu umărul. De partea cealaltă cineva o ajută şi uşa cedează, o lumină albastră o făcu să clipească, îi rănea ochii. Păşeşte peste prag complet indispusă, cu toate simţurile în stare de alarmă, de parcă venise acolo să oprească mersul destinului. O boare de aer nocturn trecu brusc, abia atingând-o.
Laura o întâmpină într-o năruire de mătăsuri obosite:
Vino să bei ceva!
Mirela îşi mişcă buzele, vrând să refuze.
Pentru ca să ne înţelegem, bea! Nu e frumos să tragi chiulul.
Nu te refuz… Mâna îi tremură când preia paharul. Bea încet, simţind cum se relaxează. Gata. Obosise.
Se aşază pe o pernă. În minte, ca o depănătoare, relua: nu te refuz. Cuvintele îşi pierduseră sensul, le repeta de parcă ar fi învăţat o limbă străină.
Camera era mare, cu tavanul înalt, văruit în alb-murdar. Nici un mobilier în afara unui paravan elegant din mătase purpurie şi a câtorva perne aruncate la întâmplare. Gândurile Mirelei se opresc brusc. În ultimele zece minute nu se întâmplase nimic. Nici un zgomot, în afara celui produs de băutura turnată chiar de ea, în pahar. Teama i se risipise, „Ce viaţă stupidă!” murmură ea, trecând la o altă sticlă. Buna ei dispoziţie creştea proporţional cu numărul paharelor golite. Obiectul analizei se schimbase, ducând-o la o scurtă răzvrătire.
Laura, mă auzi? Fiecare cu norocul lui. Eu am baftă, nu glumă, v-am întâlnit pe voi chiar în momentul în care eram pe punctul de a inaugura, în mine însămi, un mare pustiu, frate nedrept cu ordinea… iar, acum, observ că toată adunătura asta mă tratează ca pe o cretină… vă fac zob îngâmfarea şi experienţa… crai ai cinismului, nu aşteptaţi de la mine mai mult decât de la voi, vă arăt eu…
Tăcu brusc. Aşa cum şi începuse să vorbească.
Prin picul de luciditate neatinsă de alcool, conştiinţa răzvrătirii o duce la disperare. În ochi simte înţepături. Parcă cineva înfige în ei ace, ca într-o perniţă. O vagă dorinţă o încearcă. Ar vrea să asculte muzică sau să se plimbe pe un câmp verde, cu multe albine. Nu se simte prea bine. O caută pe Laura. Vrea să o roage să deschidă fereastra şi să-i dea un pahar cu apă. O descoperi mai repede şi mai aproape decât îşi închipuia, era lângă ea. Îi prinse încheietura mâinii şi o strânse. O strângere fără scăpare. Odată cu efortul pierdu aproape contactul cu realitatea. Gândul îi slăbise. Setea şi încordarea o torturau.
Trecea prin clipe dureroase. La tâmple sângele îi zvâcnea violent. În ochi parcă explodase soarele, mii de steluţe străluceau, un foc de artificii. Laura observă, o prinde şi o scutură cu furie.
Ce-i cu tine? Ai întrecut măsura?
Ca şi cum cineva i-ar fi turnat apă rece pe cap, Mirela se dezmeticeşte.
Nu te supăra, gata! Mi-a trecut. Sunt o proastă şi am darul de a strica orice petrecere. N-o să se mai întâmple, îţi promit.
Vorbea agitat. Ca şi cum s-ar fi temut de o eventuală pauză, reia:
La petrecerea asta nu se întâmplă chiar nimic? Ne îmbătăm în modul cel mai civilizat cu putinţă: femeile singure, bărbaţii aşijderea… Nu mai pot de curiozitate, vreau să văd ce este după paravan, se poate?
Laura o conduce până lângă paravan.
Îndată coborâm în salon şi ţinuta ta nu corespunde. Schimbă-te! Vezi doar că şi noi am făcut-o. Prietenii mei sunt oameni cu pretenţii, eticheta nu e un moft. Alege-ţi o rochie şi fă-te frumoasă.
Docilă, Mirela trecu după paravan. Pe un scaun, mai multe rochii, o trusă de machiaj, o oglindă sprijinită de perete. Alege o rochie din dantelă albastră. Îi venea bine. „Ca să vezi…” îşi zice, şi cu o mişcare bruscă făcu să cadă, cu zgomot, paravanul.
Şi acum? întreabă ea. Laura fredona un cântec.
Şi acum? repetă Mirela cu tonul ridicat, intrigată. Căpătase un curaj vecin cu disperarea.
Ce înseamnă asta? Ce înseamnă? Îţi baţi joc de mine?
De undeva, de la parter, se ridicau zgomote şi voci.
Şi acum? insistă cu încăpăţânare Mirela.
Laura o prinde de braţ.
Coborâm! Îţi place vreunul dintre băieţi?
E important?
Foarte…
De ce?
O condiţie principală a chefurilor mele: cel mai nou venit în casa mea are dreptul să-şi aleagă un partener.
Şi dacă el nu mă vrea?
Îl alung!
Pentru că nu se supune nebuniei noastre?!
Fetiţo, bea! Eşti riscant de trează şi ai o carenţă patologică de imaginaţie, ca să nu mai vorbesc de, umor… (…)

fragment din romanul După Concert, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu, 1986

 
 

Etichete: , ,

Pete de culori dobrogene

Originally posted on Artele şi ştiinţele vieţii:

Atunci când vezi pentru prima dată Dobrogea, de cum treci Dunarea, începand de la Smardan(Ghecet) pănă aproape de Deltă, zici că eşti într-un film de Tarkovski. Când arid, când plin de ochiuri de apă, când îţi taie suflarea câmpăreala nesfârşită. Asta, dacă e prima dată când vezi zona. Însă, dacă ai copilărit pe malurile Dunării, vezi lucrurile altfel.

”Sărăcia n-o vezi când ai jumatate de metru. Nu vezi nici şcolile mari rămase mici de copii, piatra brută şi netaiată  de pe la porţi , stuful tocit, pus ca şi acoperiş, şi  nici chiar viile părăsite. Stânilor izolate nu le mai miros troacele cu apa înverzită şi nici cârpele atârnate la uscat nu mai par ponosite. Doar miroase a cudric şi apa sălcie pare bună şi bei, bei, până îţi umpli burta. Pere mălcăieţe, corcodele pe canal şi agude negre, mari şi grase, rămân pe degete şi pe gura toată, hapsâna. Şi apoi cuptorul din curte e…

View original 87 more words

 
 

După concert / Mirela /2

dupa concert

(…)

Mirela nu este o fată timidă. Nu-şi face probleme cum să se poarte, nu-şi alege expresiile, e aspră în judecată, nu stă pe gânduri atunci când i se cere, sau crede ea de cuviinţă să-şi spună părerea – o tânără cu opinie, o fire deschisă. Timpul în care pare altfel nu ţine de structura ei, este rezultatul unor stări sufleteşti în care intră de îndată ce păşeşte pragul casei. Stând aici; lângă părinţii ei, toată viata i se topeşte.
Treptat chipul i se schimbă. Fruntea îngândurată i se netezeşte. Deschide ochii. Privirea-i cade pe obiectele din preajmă: cărţi, reviste, bibelouri, haine aruncate la întâmplare, o masă de toaletă cu o grămadă de nimicuri de cosmetică scumpe şi inutile şi, în sfârşit, în spaţiul strâmt dintre mobile, masa la care mai învârteau cărţile de joc părinţii ei. Din când în când, se auzea câte o replică scurtă, istovită. Totul pare cuprins de o uşoară agitaţie, ca o prevestire a nopţii şi a odihnei neliniştite, angajând-o într-o scurtă analiză. Ia aminte la pereţii nezugrăviţi la mobila nu atât veche cât urâtă, la dezordinea din jur, la toate micile-mari lucruri care prin funcţionalitate şi prin întrebuinţarea lor zilnică, prin contactul permanent cu fiinţa ei, ajunseseră să facă parte din propria-i personalitate. Până astăzi nu luase seama la felul a cum trăia. Nici nu se întrebase dacă este o fată săracă sau nu. Era bine îmbrăcată, banii nu lipsiseră din casă, nu-i fusese refuzată vreo dorinţă. Doar faptul că trăiau înghesuiţi în această cameră o nemulţumea, o complexa. .
Mirela surâde neliniştit când vocea mamei, de o neutralitate triumfătoare, o îmbie:
– Trage scaunul lângă mine! Doreai să ştii dacă eu şi tata…
Tresări. Îşi compune o mască de mirare.
– Vai, mami?! A trecut un secol de când te-am întrebat. Nu mă mai interesează. Mama, ai împachetat? Biletele de tren sunt scoase? Vai, ce greşeală! Sper să nu se fi închis Agenţia. Repede, mama, mă duc să vând biletul meu. Nu mai merg cu voi…
– Nu se poate! Ţi-am promis două săptămâni la mare şi câteva zile la munte dacă intri la «Tănase» şi ai intrat. Nu se poate…”
„Ba se poate. Aveţi şi voi dreptul, după nouăsprezece ani, la un concediu în doi. Nu vă era dor de aşa ceva? Eu am planurile mele. Poate mă mărit…”
***
Aştepta să treacă vremea. Să vină ziua de joi, să meargă la „Ambasador”. Laura nu s-a prezentat la întâlnire. Absenţa ci i-a provocat o tristeţe care se accentua tot mai mult în singurătatea de acasă.
Într-o dimineaţă, o întâmplare hazlie a mai scos-o din „preocupările” ei în staţia lui l3l, un grup de copii făceau o gălăgie infernală. Ochii le sclipeau hoţeşte. Puneau ceva la cale. După o clipă, câteva glasuri, zglobii, cheamă: „Tovarăşa, pierd ghetele…” Educatoarele îşi părăsesc locurile de unde supravegheau coloana şi se apleacă spre picioarele scoase de-a binelea din pantofi. Nu-şi îndreptau bine spinările, că alte apeluri veneau grăbite. În următoarele minute nu mai pridideau cu legatul şireturilor. O fetiţă cu ochi de veveriţă îşi dezlega pentru a doua oară şireturile trăgând cu coada ochiului spre Mirela. După ce s-a asigurat că i-a atras atenţia, i-a şoptit: „Vezi că le păcălicim pe tovarăşele?” Mirela o încalţă şi o dojeneşte încet: „Reao, toţi sunteţi nişte răi, de ce nu vă cuminţiţi…” Soseşte autobuzul şi copiii iau cu asalt uşile. Un bătrân, încercând să coboare, le strigă jumătate supărat, jumătate drăgăstos: „Stai, mă, viitorul ţării, că nu dau turcii…”
După această întâmplare, brusc se gândi la serviciu. Mai erau atâtea săptămâni până la prima ei zi de lucru. Ansamblul de balet al teatrului „Tănase” luase vacanţă. Ea, cea mai proaspăt angajată în trupă, urma să se prezinte abia în toamnă. „De ce?” se întreabă şi, cum nu era târziu, iar grădina „Boema” se află la câţiva paşi, se întoarce din drum.
Regizorul, un ins slab, cu tenul pământiu, cu privirea galben-apoasă, o roagă să fie scurtă şi clară în explicaţii.
– Vreau să dansez.
– Domnişoară, toate vreţi să dansaţi. Ce vrei de la mine?
– Să mă distribuiţi în spectacol.
– Aşteaptă până pun ceva nou în scenă. Pentru estivalul ăsta am de ajuns şi nu-mi pot permite nici o modificare…
– De ce nu vreţi să mă ajutaţi? N-am ce face, n-am unde să mă duc, vreau să-mi umplu zilele cu ceva. Oricum, din toamnă sunt angajată, am reuşit la concurs. dansez, lunile astea, fără bani, vă rog…
– Bine.
Toamna a venit şi a găsit-o sătulă de dans, sătulă de intrigile din culise, scârbită şi obosită de serile de după spectacol, când, la ieşirea artiştilor, fetele cu picioare lungi erau aşteptate şi invitate la restaurant de către bărbaţi cu burta revărsată peste cureaua pantalonilor; cu feţele lucind de transpiraţie. Admiratorii; de fiecare dată erau alţii.
Zilele de toamnă deveniseră o veritabilă sursă de melancolie pentru Mirela. Îi era silă de vreme, de oameni, silă de ea însăşi, de noroiul împrăştiat de roata vieţii. În ultima vreme cunoscuse multă lume fără să trezească interesul cuiva. În ochii ei, nepăsarea celorlalţi trecea drept ruină spirituală. Şi, nu o dată, în sala cu oglinzi a teatrului privindu-se cu ochi critic, îşi reproşa: Mirelo, eşti o nulitate şi ai să pieri pentru că o să ţi se umfle sentimentul de milă faţă de propria-ţi persoană”.
Ieşind din culise în stradă, cu toată tristeţea, se trezeşte zâmbind la gândul că, până acum, nimeni nu o făcuse să simtă vreo afecţiune reală.
Pardesiul, deşi uşor; îi apăsa umerii. Senzaţia de inconfort o irită. Se simte ca şi cum cineva ar fi vârât-o cu de-a sila într-o haină nepotrivită. Trăsăturile chipului lui ei aveau ceva agresiv. Era pornită împotriva întregului univers. Vinovat de starea ei proastă putea să fie oricine începând de la vânzătorul de ziare la aviatorul care tocmai îşi semnala existenţa măturând indiferenţa orăşenilor ieşiţi la plimbarea de seară, cu trecerea lui pe deasupra capetelor lor.
Animaţia pe străzi se înteţi brusc. Mirela se uită cu atenţie la cerul de o culoare incertă, ca o apă în care au fost deversate gunoaiele lumii. Observă totuşi că avionul rămânea un punct argintiu şi, deşi se pierdea undeva, amintea de un anume ceva în filmele lui Fellini, mesaj poate fals, poate neînţeles. Ochii ei îşi pierduseră oboseala şi nepăsarea: Căutau punctul argintiu, acum dispărut cu o privire aproape curată, aproape senină. O fâşie de lumină pierdută, de dincolo de cerul plumburiu, încerca să spargă atmosfera nesuferită, melancolică, prielnică doar învinşilor. Timpul fugea bezmetic când înapoi, când înainte şi Mirela se închipuie prinsă într-o mişcare circulară. „Eu – scenă – spectatori – scenă – eu o singurătate perfectă.” Totul îi era străin şi potrivnic. Pe lângă ea treceau femei, bărbaţi. ÎI simţea ai serii, ai oraşului, fiecare părea să aibă un loc al său. Soseau în grupuri ca un convoi de sărbătoare. Doar ei nu-i era îngăduit să participe.
– …nu se poate! asta e chiar Mirela mea!
Exclamaţia, cu tonuri supărător de înalte, o izbeşte neplăcut, dar nu-şi arată nemulţumirea. Oricine ar fi, e mai mult decât nimeni. Se întoarce. Vocea venise din spate. Abordează un surâs uitat, adresat oricui şi nimănui. Dintr-un grup de tineri se desprinde o femeie. Abia o recunoaşte în ea pe Laura. Frumuseţea ei era la fel de provocatoare, dar părea devastată. Ceea ce simte acum Mirela este o îngrijorătoare stare de neînţelegere: „Ce se întâmplă cu mine, ce se întâmplă cu restul lumii?” se întreabă ea cu un fel de grabă solemnă. Un sentiment de primejdie o bântuia. (…)

fragment din romanul După concert, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, 1986

 
Scrie un comentariu

Publicat de pe 17/07/2014 în Proză

 

Etichete: , ,

 
Devoratorul de carti

A word is dead when it is said,some say.I say it just begins to live that day.

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Pe Prichici

... scriind. aici cad ciornele

Maxima

Electronic thoughts Follow me and enjoy !

Gmail Password Recovery 1-800-405-7988

We are Experts in Providing such Help and Support service for not just Gmail but for all Web Email services.

petitemagique

A blog about photography & writing

roughseasinthemed

just another roughseas blog about life in Gib and Spain

Voices of Poetry & Prose

Your Voice ~ Your Magazine

Legends of Windemere

Enjoy the Adventure

Lavender Moon Girl's Blog

Everyday poems and images for everyone.

Tell me about it

Tell me about it!

Melanie Toye - Engaging, Creative, Storyteller

Author, Freelance Writer and Dream Chaser

advocatemmmohan aksharaalu

A great WordPress.com site

Artists4Peace

Artists using intelligence and creativity to foster and spread peace and love throughout the world. We can work TOGETHER to bring about change!

Jill Weatherholt

Pursuing a Passion for Writing

Q13 FOX News

Seattle and Western Washington's source for breaking news, weather, and sports. Home of Washington’s Most Wanted and the Seattle Seahawks.

Just English

A little bit of this, a little bit of that

Writing Creative Nonfiction

Articles, Poetry, Opinion, Personal Essays, and Visual Arts

Rethinking Life

Art and the philosophy of life

irevuo

art. popular since 10,000 BC

Katzenworld

All about (our) cats. Food, toys and other cat related products

Friendly Fairy Tales

Fairy Tales and Poetry Celebrating Magic and Nature for Kids of all Ages

Strada strâmbă

Un geniu ascunde o capodoperă

CBS Miami

News, Sports, Weather, Traffic and Miami's Best

Kristen Lamb's Blog

We Are Not Alone

Manzatu

Just another WordPress.com weblog

Hermans

Lo Stile è la Veste del Pensiero

Facing 50 with humour.

"He who laughs...lasts."

readful things blog

An opinion on everything literary

Our Wisconsin, Our Wildlife

Killing is not Conservation

El cuento inacabado

Blog de madamebovary y sofía

Wild Instincts

Wildlife Rehab in the Northwoods of Wisconsin

SAVES Club

Smile! You’re at the best WordPress.com site ever

Igor Purlantov

Igor Purlantov is an animal rights advocate that follows and writes about animal news and trends to help raise awareness of animal rights and protection.

writerchristophfischer

Just another WordPress.com site

Animal Blawg

Transcending Speciesism Since October 2008

Twitchy

Who Said What

In fondo al cuore

graffiando l'anima senza far rumore

Natural History Wanderings

Sandy Steinman's Blog

nateduke's Blog

Poetry, fiction, and thoughts. @realnateduke on twitter.

Poesy plus Polemics

Words of Wonder, Worry and Whimsy

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 210 other followers