Până la urmă


Capcane

Ai ceva de-ascuns?
Mă întreb mereu în şoaptă…

… poate

neputinţa de-a întoarce
ploaia în pădurea purificatoare
dragostea aprinsă doar pentru o clipă
nedorinţa de a construi o casă
cruzimea de a culege
o floare abia îmbobocită
dorinţa de a fi mereu în desfăşurare
neacceptarea ideii cum că
până la urmă
dragostea câştigă…

Temându-mă
să mai înfrunt
vocea-mi acuzatoare
aleg drept capăt de drum
un lan de floarea soarelui
ce curge ca un fluviu…

În mijloc
apa vie
îmi înfăşoară gleznele fragile
şi-mi spală deprinderea
de-a merge…

Vino
şterge sau amplifică-mi
şoapta
dragostea cândva
ne va ucide.

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

Anna


annae3

(…)

– Anna! Deea! Grăbiţi-vă! ne cheamă din nou mama.
Auzind-o, sora mea tresare şi privirea i se întunecă, aruncând parcă fulgere.
– Anna, nu pleca, rămâi cu noi, aşa cum ai promis, mama are nevoie de tine, o rog eu pe sora mea.
– Nu promit, dar cheia spre inima mea este în mâna mamei…
Acum vocea Annei era limpezită. Ne îndreptăm spre sufragerie, privind amândouă în altă parte.
Micul dejun se prelungeşte mult, în comparaţie cu cele de până astăzi. Nici una dintre noi nu pare interesată de bucatele din farfurii. Mama învârte omleta cu furculiţa, Anna ţine o ceaşcă în căuşul palmelor, iar eu mă mulţumesc cu un pahar de suc de portocale.
Mă simt de parcă aş pleca într-o călătorie înspre un nicăieri dinspre un altundeva. Nu agreez călătoriile solitare şi nici pe cele al căror scop îmi scapă.
– Cum vi se pare acest ultim mic dejun plasat în spaţiul lui „înainte de plecarea fiicei risipitoare”? întreabă sora mea.
– Perfect! mă grăbesc eu să răspund, fără să fiu sigură că am înţeles sensul cuvintelor.
– Uite că am ajuns şi aici…
– Dreaptă şi corectă constatare!
Intervenţia Annei o derutează pe mama, a cărei privire se rostogoleşte precum ochii manechinelor: curajoasă şi timidă, deopotrivă luminoasă şi încărcată cu elemente ce pot genera furtuna.
– Anna, eşti sigură că faci ceea ce e mai bine pentru tine? Poate ai nevoie de ajutor?
– Cine nu are nevoie de ajutor? Sigur că am! Dar nu de ajutorul la care te gândeşti tu.
– Cere şi ţi se va da! intru şi eu în discuţie, aşa, de dragul dialogului.
– Stai la locul tău! mă pune Anna la punct.
– Dacă nu reuşiţi să vă suportaţi reciproc, ne avertizează mama cu fermitate, încercaţi măcar să nu vă răniţi una pe cealaltă. Aveţi grijă: neînţelegerea, amărăciunea, indiferenţa vor lua locul dragostei când nici nu vă aşteptaţi. Până acum am luat drept joacă lupta voastră, am pus-o pe seama rivalităţii constructive…
– Un demolator profesionist vorbeşte despre soliditatea unei relaţii?
Mama nu ia în seamă întrebarea Annei şi continuă:
– Vă cunosc bine şi ştiu că în adâncul inimii sunteţi unite, puternice, capabile să faceţi faţă oricărei încercări ce v-ar ameninţa, dacă respectaţi câteva condiţii: să controlaţi sever cuvintele pasionale, pline de veninul răzbunării, să detronaţi vanitatea, să aveţi încredere în voi, să vă…
– Mama, nu de sfaturi avem nevoie, ci de exemple, de modele. Oricât ţi s-ar părea de neverosimil, eu am încă nevoie de puncte de sprijin şi le caut, nu la fitecine, ci la cei din imediata apropiere… Ai idee cum se văd dinafară zbaterile care au loc în familia noastră? Sigur că nu ai! Îţi spun eu: hidoase, întrecând în urâţenie hidra, mai greu mirositoare decât balta de sub dealul din satul bunicilor, unde sătenii scufundă cânepa pentru a fi topită…
Aud cuvintele Annei, nu le judec. O văd pe mama. Îşi ţine coatele pe masă, palmele împreunate sub bărbie, şi mă gândesc că mâinile ei sunt în deplin acord cu faţa: oasele încheieturilor, deşi uşor proeminente, ca ale unei femei mature, au eleganţă, nobleţe şi mişcări precise.
Îmi este dor de mângâierile de altădată. Poate că sora mea are dreptate. Nu ar fi trebuit să acceptăm, fără a încerca o reconciliere, divorţul.
– Ascultaţi-mă, spune mama cu o voce care trăda nemulţumirea sa crescândă, m-am străduit de-a lungul anilor să nu fiu o mamă habotnică, am vegheat doar asupra devenirii voastre fără să încerc vreo clipă să vă schimb…
– Bine spus! Ai încercat! o întrerupe Anna clătinându-şi capul.
– Eşti prea supărată pentru a da verdicte. Cât priveşte strădania ta de a mă scoate pe mine vinovată de ceea ce s-a întâmplat în viaţa noastră, ar fi bine să te mai gândeşti. Ai la îndemână toate piesele…
– Aici greşeşti! Ce înseamnă „ai toate piesele le îndemână”? Ce să fac cu ele? Nu, mama. Nu de ele am nevoie. Am, în schimb, nevoie de tine, de tata. Am nevoie de familia mea. Nu numai pentru a-mi asigura un trai confortabil, ci şi pentru a putea răspunde la întrebarea: cine sunt, de unde vin? Să am sentimentul că aparţin cuiva, să nu fiu obligată să mă prefac la infinit că nu s-a întâmplat nimic, că nu mă afectează bârfele care fac, de aproape un an, deliciul târgului…
Încetă să mai vorbească, de parcă s-ar fi izbit brusc de un obstacol invizibil. Broboane de sudoare îi apar pe frunte, o picătură coborându-i cu încetineala unei lacrimi de-a lungul obrazului palid. O şterge în mod reflex cu dosul palmei şi nu-şi poate stăpâni o mică grimasă. Privirea întunecată a mamei, pătrunzătoare în ciuda vizibilei sale dureri, se cufundă în ochii Annei de un castaniu-auriu, în limpezimea lor austeră.
– Ascultaţi-mă, în special tu, Anna, ne îndeamnă mama cu o voce care trădează o durere crescândă. Încerc în această dimineaţă să fiu puternică, să accept că una dintre fiicele mele pleacă la casa ei, pleacă pentru că aşa trebuie să se întâmple. Dar tu, Anna, prin ceea ce ai spus mai înainte, mă acuzi că nu am făcut nimic pentru a salva căsnicia. Aşa este. Şi am făcut bine. Nu înţeleg de ce tu sau alţii vă pierdeţi timpul să demonstraţi că am greşit. Repet: dacă am putea da timpul înapoi cu o jumătate de an, nu aş schimba cu nimic derularea evenimentelor. Îmi pare rău dacă atitudinea mea îţi creează unele probleme de ordin social. Eu cred că prietenii ar trebui să te accepte pentru tine însăţi şi nu pentru ceea ce sunt cei din familia ta…
Anna se apleacă pe tăblia mesei, îşi mişcă buzele în tăcere, întinde braţul şi îşi pune palma peste mâna mamei. Tuşeşte uşor, pentru a imprima vocii sale mai multă căldură, şi rosteşte pe un ton nou, de supunere şi dragoste:
– Mama, vreau să ştiu doar ce ai de gând să faci cu restul vieţii tale?
Imprevizibilă cum o ştiu, sora mea reuşeşte şi de data asta să schimbe complet cursul discuţiei.
Simţindu-se năucită, de parcă ar fi fost lovită în plin, mama pare să găsească un singur cuvânt potrivit de răspuns: „Cum?”
– Răspunde-mi, mamă, te rog!
Mama îşi adună forţele şi răspunde:
– Viaţa pentru mine a fost şi este o lungă aşteptare: să cresc, să mă îndrăgostesc, să nasc copii, să-i văd înălţându-se…
Dintr-o dată tace, incapabilă să ne mai împărtăşească gândurile, cerând în mintea ei ajutor, pierdută în sufrageria imensă, ca un copil într-o pădure sălbatică şi fără sfârşit.
Tot Anna este cea care pune capăt scurtei rătăciri. Gravitatea competentă a expresiei sale, interesul disimulat al chipului serios, acea privire încărcată de o ardoare ascunsă sub lungile-i gene lăsate în jos, toate acestea sunt pentru mine greu de descifrat. Dar mai ştiu de asemenea că Anna, atunci când îşi propune, poate să păcălească prin amabilitate, prin simplitatea atitudinii, ca şi prin vocea ei caldă, uşor vibrantă, sau care lasă impresia că se stinge potolită de emoţie participativă.
– O lungă aşteptare, zici? Nu ştiu… Nu vreau să se înţeleagă că sunt gata să capitulez necondiţionat, dar parcă ai dreptate. Cu ce am putea înlocui aşteptarea? Cu acţiunea? Apropo, faptul că mă mut în casa mea te supără chiar atât de tare pe cât pretinde Deea?
– Nu mă supără, mă îngrijorează…
– Fă﷓mi o favoare: nu trebuie să pari mereu responsabilă pentru soarta altora.
Mama oftează, ca un om ajuns la capătul puterilor. Schimbarea ei nu trece neobservată de către Anna.
– Deea, fă o faptă bună pe ziua de astăzi, pune mâna pe geamantan şi du-l în maşină, îmi porunceşte sora mea.
– Cară-l singură! mă revolt eu şi prind cu putere marginea mesei, ca şi cum mă tem să nu fiu luată pe sus cu forţa.
– Terminaţi-vă micul dejun. Duc eu geamantanul.
Înainte de a mă împotrivi, mama iese din sufragerie. Câteva clipe mai târziu, se aude cum deschide uşa de la intrare.
Mă întorc furioasă spre Anna.
– Să nu îndrăzneşti să exploatezi sentimentele mamei, auzi?
– Da, parcă îl aud pe tata: „Să nu îndrăzneşti, să nu te mai aud, să nu mai văd…” Care-i problema ta?
– Tu eşti problema mea!
– Ia mai gândeşte-te!
– Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât creşte convingerea mea că ai nevoie de ajutor, de unul specializat…
– Îmi pare rău că te simţi datoare să mă ataci tot timpul.
– Nu te atac! Mă doare că nu ne iubeşti îndeajuns…
– Poate că nu ştiu, nu am avut de la cine învăţa.
Luând o înfăţişare gravă şi tristă, Anna se ridică. Vrea să scape de gura mea. Mă ridic şi eu şi îi tai calea cu puţin înainte de a trece pragul.
Anna ridică degetul ca un şcolar care cere să fie ascultat.
– Am multe de făcut şi nu pot să mai stau. Promit să te caut de îndată ce o să-mi permită timpul. Sunt, dacă nu ţi-ai dat seama, o persoană ocupată. Fii cuminte şi lasă-mă să trec.
Dar eu am curajul timidului, aşa că rămân nemişcată chiar şi în clipa în care sunt brutal împinsă. Anna, în cele din urmă, înţelege.
– Bine! Ai treizeci de secunde!
– Eşti generoasă! Promite-mi că o să fii alături de mine şi de mama la tribunal.
–Nu aş lipsi pentru nimic în lume. Sunt în plin proces creator, pregătesc o surpriză pentru tata…
– Ce puneţi la cale? vrea să ştie mama.
– Nimic rău! o asigură Anna. Este dispus cineva să mă ajute la cumpărături? Mâine seară dau o petrecere.
Întrebarea Annei cade ca o ploaie binefăcătoare asupra mamei. Chipul i se îmbujorează, ochii îi strălucesc. Simt că mi se face rău. Plec fără să-mi iau rămas bun.  (…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Dar încotro?


20 septembrie4

Mă aflu de-o vreme
între praguri de anotimp
un spaţiu nedefinit
peste care domneşte
frica amplificată de furia
Timpului nestăpânită…

O parte din ea mi se cuvine
şi vreau să o adun în căuşul palmelor
înainte ca toamna să onduleze-n neştire
frunzele înlăcrimate cu picături de brumă.

Aş face-un pas
dar încotro?

Simt chemarea sălbatică a iernii
Văd cum praful unor regrete ridică
un munte…

Respir adânc

Cerul de seară coboară
uneşte praguri
îmi aruncă-n palme aripi
apus de soare
uragane de şoapte…

… rămâne întrebarea

dar încotro?

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

Sora mea, Anna


ad3

(…)

– Te-ai trezit?
Întrebarea mamei este formală; nu este susţinută de acel zâmbet stimulator, ocrotitor, promiţător cu care mă întâmpina în fiecare dimineaţă.
Mă simt părăsită, neajutorată, derutată. De parcă, dintr-o dată, cineva a înălţat pragurile, a zăvorât uşile, lăsându-mă în afara spaţiului, a timpului.
Un obstacol, oricare ar fi el, o uşă trântită în faţă, nu sunt suficiente pentru a mă ţine departe de desfăşurarea evenimentelor ce urmează să se producă de-a lungul zilei ce nu are un debut prea promiţător, dar nici dezastruos. Tot ceea ce trebuie să fac este relativ simplu: să înţeleg de ce mama, în astă dimineaţă, are un aer atât de obosit, încât pare îmbătrânită peste noapte.
Nici nu trebuie să-mi bat capul prea mult pentru a ghici pricina.
Mama are toate motivele din lume să considere ziua de astăzi ca fiind cea mai neagră zi din viaţa ei: Anna îşi ia zborul.
Nimic nou, nimic spectaculos.
Acest lucru îl ştim cu toţii de câteva luni.
Am convenit că Anna este majoră, că îşi doreşte o oarecare intimitate, că are dreptul să aleagă locul unde să se culce seara, să se trezească dimineaţa şi să spună: „Sunt acasă la mine!”
Atunci, care să fie sursa nemulţumirii mamei? Starea ei de proastă dispoziţie să se fi instalat sub presiunea unei forme de egoism, de gelozie mascată?
Categoric, nu!
Ştiu asta pentru că am fost martoră, din când în când participantă activă, de partea mamei, la lungi, plicticoase şi uneori violente confruntări cu sora mea, încercând să amânăm spre toamnă plecarea Annei din casa părintească. La un moment dat, am avut impresia că am câştigat o mică bătălie: Anna ne-a promis că se va muta după ce divorţul părinţilor noştri se va fi pronunţat.
Dar ce a făcut ea?
Ieri, la prânz, ne-a anunţat scurt şi sec decizia sa: „Mâine mă mut în casa mea.”
Şi eu şi mama am înţeles că o eventuală împotrivire ar fi inutilă.
Nici o clipă nu mi-a trecut, însă, prin minte, posibilitatea că vestea va face ravagii asupra stării psihice a mamei.
Nu pot să nu mă întreb: de ce Anna calcă în picioare promisiunea făcută?
De îndată ce o văd, o să-i cer explicaţii.
Să cer explicaţii?
Se vede că, aşa cum spune mama, am un prea dezvoltat spirit juridic.
Obiceiul de a contabiliza, de a monitoriza acţiunile celorlalţi, de a încheia cu mine însămi tot felul de contracte, de înţelegeri pe care, culmea nebuniei, le şi respect, mă situează într-o poziţie de unde atenţionez, alteori ameninţ: ia seama, amice, eşti pe cale să uiţi promisiunea făcută, caz în care, pe viitor, cuvântul tău nu mai are valoare. Sau, atunci când sunt în dezacord cu ideile cuiva, spun: eu n-am să fac niciodată aşa ceva!
Oare?
La urma urmei, a te ţine de cuvânt este atât de important?
Să presupunem că eu, la un moment dat, am fost de acord cu spusa cuiva, că am promis să-i susţin ideea, dar, a doua zi, descopăr sensuri ce depăşesc limitele morale ale angajamentului, fapt care mă plasează în postura ingrată de a reevalua situaţia, de a măsura în alt mod consecinţele.
Ce ar trebui să fac, cum ar trebui să ies dintr-o astfel de situaţie?
Dacă-mi respect promisiunea, intru în dezacord cu mine însămi şi, în consecinţă, accept să rămân la gradul de înţelegere pe care îl dezvoltam atunci când am răspuns: da, îmi voi ţine cuvântul.
Dacă procedez în conformitate cu ceea ce-mi dictează conştiinţa evolută, ca să zic aşa, prin noi acumulări de informaţii, risc să pierd respectul celui care a contat pe angajamentul meu…

– Ai vreun motiv să rămâi înţepenită în mijlocul încăperii? mă ia la rost Anna, care coboară din camera ei, trăgând după sine un geamantan.
– Am… o problemă de conştiinţă…
– Nu mai spune! Cu ce se mănâncă aşa ceva?
– Cu garnitură de bun simţ.
– Sărăcuţa de tine. Eşti chiar atât de disperată?
– Mai mult decât crezi! Iar cauza eşti tu!
– Asta-i menirea surorilor mai mari: să genereze subiecte de meditaţie.
– Am să învăţ să trăiesc cu asta… Anna, trebuie să te întreb ceva.
– Da?
– Ce înseamnă pentru tine familia?
Anna îşi lasă capul spre umărul stâng, apoi întreabă:
– Care familie?
Tonul cu care rostise întrebarea nu era ironic, era îndurerat. Ochii îşi schimbaseră culoarea, expresia: de la nuanţa caldă a alunei spre negru adânc, frământat de mişcări haotice, nehotărâte, ca şi cum spaţiul de dincolo de pleoape nu mai era suficient pentru desfăşurarea exploziei de sentimente ce nu mai pot să fie controlate.
Cunosc acest mic truc, cu care sora mea caută să scape de întrebările incomode. Sunt gata să renunţ, dar îmi amintesc de tristeţea distrugătoare ce pare să se fi stabilit pentru multă vreme pe chipul mamei şi întreb:
– Tu te înţelegi? Te vezi? Sigur că da, numai că imaginea pe care mintea ta o proiectează este una contrafăcută, exact cea care îţi este favorabilă. Te crezi superioară prin tot ce faci, de aici aerul unic şi glorios…
– Deea, eşti obositoare. Spune ce ai de spus! mă somează Anna.
Sunt atât de surprinsă de reacţia neaşteptată a ei, încât amuţesc pentru o clipă. Îmi revin de îndată ce intervine mama:
– Deea, cere-ţi imediat scuze! îmi porunceşte mama. (…)

Mama este de fiecare dată de partea Annei. M-am obişnuit cu asta şi aproape că nu-mi mai fac probleme. Cu toate acestea, nu-mi pică bine. Nu este vorba de nu ştiu ce frustrări sau de gelozie. Într-o oarecare măsură înţeleg grija exagerată de care sora mea are parte: este extrem de sensibilă, de vulnerabilă, iar familia trebuie să-i asigure siguranţa de care are nevoie. Dacă Anna profită, bravo ei!
Bravo şi mie!
Pentru un zâmbet al mamei sunt gata să flutur steagul alb.
Aşa fac şi acum. Întind mâna spre sora mea şi o întreb:
– Facem pace?
Câteva clipe, Anna se uită la mine de sus, cu superioritate şi dispreţ.
Îmi doresc să am puteri paranormale cu ajutorul cărora să-i transmit ce mult înseamnă ea pentru mine, să o fac să înţeleagă ceea ce se pare că nu a înţeles, sau refuză să înţeleagă: are o mulţime de obligaţii faţă de toată lumea, dar cele cărora trebuie să le acorde prioritate sunt cele ce şi le datorează sieşi.
Spre binele ei şi pentru liniştea mea, aş sfătui-o să înceapă cu o cercetare obiectivă asupra propriei persoane, pentru a se cunoaşte cu adevărat.
Oricât ar părea de absurd, sora mea nu ştie cine este, ce calităţi, ce handicapuri are. A aflat de la alţii că este frumoasă, inteligentă şi că simpla ei prezenţă acţionează asupra celorlalţi ca un balsam.
Din păcate, aşezarea timpurie pe piedestal a învăluit-o cu poleiala ieftină a succesului facil, acela pentru care nu plăteşti nimic, iar el, perversul, s-a răzbunat cum a ştiut mai bune: exacerbându-i orgoliul, sădindu-i în minte culturi imense de îndoială, nesiguranţă, neîncredere în propriile ei puteri.
Aş vrea să-i mai transmit că eu, sora ei, părinţii noştri şi câţiva prieteni adevăraţi suntem îngrijoraţi şi suferim pentru că memoria ei, înzestrată cu iscusinţa unui grădinar japonez, alege şi compune buchete de flori efemere, în detrimentul abordării realului, a cotidianului, a vieţii adevărate. Nu ar trebui să fie aşa pentru că ea se bucură de o sănătate fizică fără cusur; nu i-ar fi greu să trăiască în cotidian, activ. Din păcate, preocupările Annei sunt altele: ea îşi poartă frumuseţea cu un sentiment religios de certitudine şi precauţie. Nimic rău, dar eu nu cred că e suficient.
Majoritatea cunoscuţilor o consideră extrem de frumoasă, dar există şi dintre cei ce n-o plac necondiţionat. Cei din a doua categorie îi reproşează neputinţa de a depăşi vârsta afectării şi a seducţiei studiate.
Viaţa Annei, dacă se va desfăşura în continuare între aceşti parametri, riscă să rămână la fel de furtunoasă, dar anostă; admirată şi adulată, căutată pentru frumuseţea şi pentru replica ei spontană, inteligentă, spumoasă, dar nebăgată în seamă atunci când jocul depăşeşte graniţa divertismentului.

Pe neaşteptate, Anna zâmbeşte şi spune:
– Deea, dau un bănuţ pe gândurile tale…
Mă surprinde plăcut.
– Fii atentă: „Există gânduri care vin lăsându-se cu picioruşe de porumbiţă şi care aduc furtuna.”
– Nu eşti prea tânără pentru a cita din Nietzsche?
– Nu, dacă accepţi ideea că viaţa este scurtă…

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria sein, 2008

Dinspre


20 septembrie1

Dinspre şi spre
apus
doar trepte destrămate-n
veritabile capcane…

O corabie
încărcată cu trecut
pluteşte pe-un prag de vânt

zorii stavilă
între clocotul ucigaş
al focului de seară neaprins
şi
stăpânul-viitor fără chip
perfid ascuns în obsesiva amiază
întind peste ancora ruginită-n
aşteptare
un strai ţesut din umbră…

Tăcerea
din străfunduri de fântâni
stâlpi din povestea
capcanelor flămânde
eliberează spiritul…

spre apus
migrează muzici ciudate
ce se sting sub aripă de cer

un vis plăsmuit-n
asprimi şi străluciri
aruncă torţe fumegând-n
guri de capcane
oprind rostogolirea
evadării plănuite…

 

din volumul Capcane, Cortina Victoria Sein, 2014

Salonul Hunedorean al Cărţii, ediţia a XV-a, 2014


Scrisoare – invitaţie către cititori

De două decenii şi ceva, Editura Excelsior Art încearcă şi reuşeşte, să vă fie aproape, să vă „lege”, pe dumneavoastră, cititori, cumva de activitatea noastră care nu este nici uşoară, nici cea mai râvnită, dar e frumoasă şi acaparatoare. În ceea ce mă priveşte nu aş schimba-o cu nimic altceva.
Oricâtă satisfacţie ar aduce transformarea unui manuscris într-o carte, nu ar însemna nimic dacă autorul, în primul rând, nu ar avea şansa să se întâlnească, planificat sau nu, cu cititorii săi. Plăcerea de a fi împreună cred că e cel mai sugestiv indiciu, dar în acelaşi timp şi produsul nemijlocit al unei prietenii. Dumneavoastră, cititorii, noi, creatorii, găsim prin aceste întâlniri, sensul  îndestulării şi al unui echilibru.
Iată unul dintre motivele pentru care suntem, în perioada 9 – 12 octombrie, prezenţi la  cea de a XV-a Ediţie a Salonului Hunedorean al Cărţii, 2014.

Dacă diada autor – editor se află la un capăt de drum, pe care noi l-am numit „Drumul Cărţii”, iar editorul este o interfaţă într-un manuscris în care cartea a ajuns doar intrigă pentru un dialog, – ştiinţific sau afectiv – şi publicul larg, la celălalt capăt se află o altă diadă cu vocaţia cărţii: bibliotecarul şi cititorul. Aparent exteriori obiectului livresc, ei sunt cei cărora li se încredinţează  cartea, beneficiarii şi utilizatorii ei.
Bibliotecarul este un adevărat gardian al viziunilor, trăirilor şi strigătelor răscolitoare cuprinse în lucrările noastre. El este cel mai prietenos ofertant de carte deschisă, asigură viabilitatea cărţilor nu numai prin depozitarea lor corectă sau prin străşnicia cu care sunt îngrijite, cât, mai ales, prin punerea lor în circulaţie, de trecere a lor de la un cititor la altul. Tot el, bibliotecarul, este cel care face sau reînnoadă legături târzii între autori – adesea dispăruţi – şi cititori reali, într-o instituţie de cultură unde întâlnirea cu cartea  nu ţine cont de timpul comun, ci, mai degrabă, de un timp cosmic, mult mai generos.
Am scris aceste gânduri pentru a-mi arăta respectul, admiraţia şi preţuirea faţă cei care parcurg Drumul cărţii către cititori, alături de noi, creatorii –  bibliotecarii.

Închei prin a mulţumi organizatorilor, în special domnului Sebastian Bara, directorul Bibliotecii Judeţene Hunedoara, dar şi colectivului bibliotecii, un colectiv dedicat muncii de bibliotecar. Fără iniţiativa domniilor lor, zilele de octombrie nu ne-ar fi prilejuit ocazia de a ne întâlni. Vă aşteptăm, aşadar, la Deva.  (Corina Victoria Sein)

 

 

Programul evenimentelor culturale din cadrul

Salonului Hunedorean al Cărţii, ediţia a XV-a, 2014

This slideshow requires JavaScript.