RSS

Oglinzi de ape

This slideshow requires JavaScript.

Amurgul mă poartă pe ape repezi,
depărtările să ţi-le privesc
mă lasă
chiar dacă
din degete picură
o năvalnică sete.

Vreau să mă închid în oglinzi de ape înserate,
să arunc spre tine
fâşii de curcubeu,
să port corabia pe drum de întoarcere,
ieşind din verdea primăvară – scurtă viaţă –
doar cât să aprind un far pe ţărmul nimănui.

De nu mă crezi,
leagă-mă de-un semn,
scufundă corabia în larg, să nu atingă ţărm,
aruncă-mă în ziua în care
nu pot să văd,
nu pot să-aud,
ziua-n care am uitat
să simt,

apoi,
şireagul zilelor rămase
animă-l cu dorinţa de a mă frânge
ca pe un ram,
precum şi eu am sfărâmat
ziua în care te-am uitat.

De-acum,
uitarea-mi stă alături la masă,
hrănindu-mă cu clipe grele
şi cu neîmplinitul dor de a mă pierde
în depărtările-ţi secrete.

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, în curs de apariţie

 
Un comentariu

Publicat de pe 24/04/2014 în Poezie

 

Etichete: ,

Şi dragostea ucide / 8 /

si dragostea

(…)

Dragoş medita la constatarea abia făcută, Costache reflecta, cu o mulţumire calmă, la tot ce, cu puţin noroc, ar mai putea smulge vieţii.
Se mai gândea că avea datoria de a-şi completa jurnalul redescoperit cu două seri în urmă într-un serial uitat şi în care mai scrisese câteva pagini. Proiect uitat.
Starea de slăbiciune şi deprimare ce-l copleşise de un timp dispăru în toiul pregătirilor pentru petrecere.
Se ocupa personal de toate: de la lista invitaţilor până la meniu şi la programul de divertisment.
– O singură dată ating şi trec pragul celor şaizeci de ani de viaţă.
Cu toate că era tras la faţă, obosit, ochii bătrânului păreau inundaţi de o lumină calmă din care scăpărau sclipiri suspect de vii.
Petrecerea era fixată pentru prima duminică după Anul Nou.
Costache părea să fi neglijat, sau să fi uitat, că la un alt început de an avusese loc acel tragic accident.
Pentru prima oară, după mai multe decenii, conacul de la Cerna avea să capete strălucirea de altădată.
Erau invitaţi o mulţime de oaspeţi.
Costache avea deprinderea tipic românească de a-şi sărbători prietenii dând petreceri. Aşa că la Cerna sărbătorile începuseră de prin 23 decembrie, când sosiseră primii oaspeţi.
În materie de ospitalitate, Costache era de neîntrecut. Ştia cu precizie, ghicea s-ar putea spune, cea mai intimă dorinţă a fiecărui participant la agapă şi o satisfăcea. Reuşea chiar să-i atragă pe toţi în acest joc.
– Dăruiţi-vă cu totul, îşi îndemna el prietenii, pentru scurta vreme doamnei cutare, fiţi cameleoni. Nu veţi pierde nimic. Veţi câştiga însă enorm; veţi face fericită o fiinţă şi, cu puţin noroc, veţi evada din carapacea propriului stil de viaţă, de care, vreţi sau nu vreţi să-mi daţi dreptate, v-aţi săturat…
Ziua de duminică, ziua petrecerii, avea o melancolie dintre cele mai romantice. În cursul dimineţii plouase; nici spre seară nu se oprise ploaia, se transformase în zloată. Era un frig de munte, nehotărât şi puţin iritant, care dădea locului o culoare indecisă, între sumbru şi feeric.
Petrecerea începuse de cu seară. Costache avea chipul supt, obosit, dar ochii lui păreau inundaţi de o lumină calmă din care scăpărau aceleaşi sclipiri suspect de vii. Era fericit. Părea că-şi uitase vârsta. În obraji îi urcase o roşeaţă alarmantă, dar se simţea minunat. Se învârtea printre oaspeţi cu verva lui obişnuită; fericit şi uimit.
Acum dansa.
Când orchestra tăcu, se opri cu braţul stâng încolăcit pe talia tinerei sale partenere. Râse satisfăcut şi, alintându-se, începu să recite:
„– Anii bolovănoşi îşi târăsc paşii. Împresurându-mă. împresurându-vă, doar mie cerul închis-deschis de fiecare an în parte mi se strânge ca un laţ în jurul gâtului. Am împlinit pe rând un sfert de veac, jumătate de veac şi chiar şaizeci de ani. Situaţia ar trebui să fie comică, dar nu este. Ah, douăzeci de ani! Ah, cincizeci de ani! Tot mai trec alergând prin viaţă. Fiecare, fiecare femeie să mă sărute ar dori, gata în felul acesta viaţa a mi-o îndulci. Ah, şaizeci de ani! Şi totuşi încă bărbat, bărbat mă numesc…”
În jurul lui se adunaseră aproape toate femeile.
– Vai, ce şarmant! strigă o tânără. Ce păcat că n-o să vă avem în mijlocul nostru în această iama! Circulă zvonul că plecaţi în Italia, e adevărat?
– Da, frumoasă domnişoară. Oasele mele au nevoie de soare… Mă tem însă că, de data asta, soarele Italiei n-o să mai aibă puterea miraculoasă de până acum… pentru mine, fireşte.
Orchestra cânta un vals. Tinerele rupseră cercul. Costache rămase singur. Zâmbi. Instantaneu inima începu să-i bată nebuneşte, huruindu-i în urechi. Un junghi puternic, paralizant, ca o gheară, îi sfâşia pieptul. Se clătină şi, pentru că nu voia să producă panică, ridică mândru fruntea. Primul chip pe care îl văzu fu cel al Ivonei. Ea stătea la o fereastră şi discuta cu un bărbat. Costache încercă să prindă privirea fetei, fără succes. Concentrându-şi atenţia asupra acestei dorinţe, durerea devenise mai difuză. Era gata să pornească spre fereastră, dar păru surprins că picioarele nu-l mai ascultau.
„Ce ciudat! Durerea nu mai e durere, e ca o dulce patimă care-mi înghite toată puterea… E ca o chemare mângâietoare, nu-i pot rezista… De ce oare Ana Maria îl suporta atât pe plicticosul de Alex?”
Pentru o clipă i se păru că se afla la petrecerea pe care o dăduse în onoarea tinerei sale soţii, când Alex, cel mai bun prieten al lui, nu o slăbise nici o clipă pe Ana Maria şi declarase public că niciodată pe valea Cernei nu trecuse o femeie mai frumoasă decât eroina acelei seri.
Costache continua să ţină sub observare perechea de la geam. La un moment dat, Ivona se întoarse. Atunci Costache avu un şoc; cine era străina? Aducea cu Ana Maria, dar nu era ea.
Clipe de derută totală.
Şi, parcă pentru ai spori confuzia, femeia păru că se desprinde de pe podea şi vine într-un zbor lin pe deasupra capetelor celor prezenţi.
– Ana Maria! strigă el cu o voce înăbuşită, aşteaptă-mă!
Năluca încremeni. Lui Costache îi era o frică de moarte: „Dacă o sperii, cade…”
Atins de o forţă nebănuită, se deplasă spre centrul camerei, fără să piardă din vedere silueta femeii suspendate în aer.
Respira greu. De fapt încerca să-ţi reţină respiraţia.
Orchestra schimbase melodia: perechile se dezlănţuiseră într-o frenetică şi îndrăcită samba.
Muzica îi biciuia simţurile.
Se întoarse.
Ce ciudat.
Se trezi înconjurat de oglinzi. În acele oglinzi dansatorii păreau nişte statui. De sub tavan cobora lin Ana Maria. Întinse braţele s-o prindă. Ea alunecă şi în clipa următoare dispăru. Era ca şi cum ar fi aspirat-o podeaua.
Se aplecă să pipăie parchetul.
O voce, vocea Anei Maria îl opri: „Nu insista! Un cărăbuş care a căzut nu se mai ridică niciodată…”
„Oare de ce sunt atât de obosit?” se întreba Costache.
Dragoş, aflat în apropiere, îi văzu ochii măriţi, ca nişte ochi regeşti: se distingea albul şi deasupra şi în jurul pupilei.
„Mă prăbuşesc! Nu mă lăsa. fiule!” părea să-i spună acei ochi, poruncindu-i şi implorându-l în acelaşi timp.
Dragoş ajunse la timp pentru a-l sprijini.
– Uite o petrecere pe care am ratat-o. Du-mă în camera mea!
Când Dragoş închise uşa salonului în urma lor. Costache murise. (…)

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

 
Scrie un comentariu

Publicat de pe 23/04/2014 în Proză

 

Etichete: ,

Sub puterea nopţii

This slideshow requires JavaScript.


E noaptea pe sfârşite,
zorii o incendiază,
patimile se prefac în scrum,
ziua plouă cu promisiuni,
aşteptarea se desface-n floare
făcând să ţâşnească-n fulger
parfum de neîmpliniri nocturne.

Totul arde.

Se ridică fum,
ziua, venită-n grabă,
îl închide în peştera uitării
şi-mi arată, într-o clipă, drumul…

Mă tem,
sunt obosită,
intru în dimineaţa ce mă ademeneşte
să culeg fructul înfăşurat în frunze
de prisos, pe ramuri arse.

Curând va fi seară,
iar eu ziua o străbat cu picioarele goale,
cu chipul decupat din desenul umbrei
şi al spaimei,
mă tem că n-am să ajung în amurg
pregătită să-nfrunt încă o noapte…

Clipele aleargă,
când aprinse,
când mult prea pale,
luminând o uşă prin care
aş putea să intru,
să cutreier doar câmpuri înverzite,
şi să ard tristeţea…

Împietrită de frică,
rămân încă sub ruinele nopţii.

din volumul Capacane, în curs de apariţie, Corina Victoria Sein

 
3 comentarii

Publicat de pe 23/04/2014 în Poezie

 

Etichete: , ,

Gallery

Ziua Mondială a Cărţii

This slideshow requires JavaScript.

 

Etichete:

Şi dragostea ucide / 7 /

This slideshow requires JavaScript.

(…)

– A, nu! Sunt un comod, aşa că operează o selecţie!
– Îmi placi! La cei douăzeci de ani ai tăi ştii să pui problema. Ai grijă să rămâi aşa. Mintea, nobleţea sufletească îţi dau dreptul să aspiri la orice, chiar şi la glorie. Printre strămoşii tăi au fost câţiva bărbaţi de ispravă…
– Ţintesc mai sus, îl asigura Dragoş, acolo unde voi aţi reuşit, eu pot ajunge fără efort!
– Aşa să fie! îi ură Costache într-o seară, apoi pe neaşteptate, hotărî:
– Ne întoarcem acasă!
Văzându-l pe Dragoş nemulţumit şi deloc încântat de perspectiva unei astfel de acţiuni, spuse:
– Să nu uiţi: locul unde te-ai născut este ca un râu tumultuos ce netezeşte scoarţa pământului; acolo totul se poate întâmpla, totul este permis… Cerna seamănă cu un muşchi care se tot umflă ca şi cum ar vrea să ascundă cicatrice vechi şi, plesnind pe neaşteptate, împrăştie germenii vitali…

Era un alt sfârşit de an, al anului 1936.
Pe la începutul lunii decembrie, Costache şi Dragoş ajung, după o călătorie obositoare, pe înserate, la vechiul conac de la Cerna. Tatăl avea un aer distrat, uşor confuz şi vinovat.
– Ce vrei, încerca el să se justifice, Ivona este fiica mea aşa cum tu eşti feciorul meu, da? Atunci cum am putut să trec pe umerii altora povara creşterii şi formării ei? Ce ştiu eu despre viaţa ei? Despre visele şi dorinţele ei? Tot mai des îmi dă târcoale un chinuitor, dar justificat sentiment al vinovăţiei, unde am fost când copila timidă şi fragilă s-a transformat într﷓o tânără aproape aspră, care, în loc să-şi piardă timpul prin saloanele de modă, prin staţiuni renumite, intră zi de zi pe poarta fabricii şi face ceea ce trebuia să facem eu, tu… Noi. hoinarii, venim, plecăm. Ea rămâne. Rămâne şi de fiecare dată când noi revenim, ne primeşte cu acea căldură a omului deprins să trăiască în singurătate… Mă doare tristeţea ei…
Dragoş avea pentru sora lui acelaşi sentiment pe care l-ar fi avut pentru oricare altă fată cu care, datorită împrejurărilor, ar fi fost nevoit să locuiască în acelaşi hotel. Văzând însă că tatăl său avea un moment de derută, de slăbiciune, zise:
– Lasă ipocrizia! O găseşti fără cusur. Poate că aşa şi este. Nimeni nu se poate îndoi că Ivona este o fată superbă, supărător de aproape de perfecţiune. Nu-ţi turna cenuşă în cap. Chiar dacă ai fi crestat pe tocul uşii semnul înălţimii sale, dacă i-ai fi fredonat cântecul lui Moş Ene în fiecare seară, tot n-ai fi făcut din ea o tânără fericită… Tu ziceai că unii venim pe lume pentru a fi fericiţi, alţii nu… Dacă nu te lasă conştiinţa să dormi, hai s-o luăm cu noi, în iarna asta, în Italia.
– Mulţumesc pentru sfat. Refuză. E drept că m-a refuzat politicos… Oare de ce acum simt mai puternic decât oricând că trebuie, să mă tem de reacţiile pe care le-ar putea avea la un moment dat. Da, mă tem cu adevărat. Mă tem să stau prea mult timp pe lângă ea, mă tem să plec de lângă ea… Am acel sentiment straniu pe care bănuiesc că îl are un ursar ce tremură la gândul că într-o bună zi botniţa ursului s-ar putea rupe…
Dragoş îl asculta plictisit. Privea fix la un tablou ce ocupa o parte din peretele din faţă. Îmbrăcase o haină de o croială impecabilă ce se mula pe talia lui zveltă. Cravata de mătase neagră era împodobită cu o perlă, dunga perfectă marca pantalonul gri, iar pantofii eleganţi părea să-i fi încălţat pentru prima oară.
Uitându-se la el, lui Costache îi era greu să şi-l imagineze în preajma joagărului dând dispoziţii muncitorilor sau apreciind calitatea unui buştean. Era cu adevărat fiul lui: absent şi plictisit. Stătea ţeapăn şi, lucru ce i se întâmpla destul de rar, avea trăsăturile căzute, ceea ce îi dădea un aer bătrânicios.
– Mă tem, tată, rosti el neaşteptat, că sacrificiul pe care eşti gata să-l faci, nu nega, te cunosc prea bine, nu-şi are rostul. Oricum, Ivona nu se va schimba, vreau să spun că nu va învăţa să fie fericită, nici măcar dacă o rogi tu… Sacrificându-ne, sacrificându-mă pe mine în primul rând, dar nici tu nu te omori să lâncezeşti o iarnă aici, n-o determinăm să-şi schimbe modul de viaţă. Ea ne iubeşte doar când ne ştie departe, atunci când ne duce dorul. De-a lungul anilor, în singurătatea ei, ne-a închipuit aşa cum ne-ar fi dorit, iar noi suntem aşa cum suntem…
– … ai dreptate…
De o vreme, Costache dădea semne de oboseală.
Şi de data asta puse capăt discuţiei şi se afundă în fotoliu.
Dragoş îl observa atent. I se păru împuţinat la trup. „Tata îmbătrâneşte, gândi el.
Îndurerat de constatarea amară, dar cumplit de evidentă, i se făcu milă. Simţea nevoia să ia capul bătrânului şi să-l aşeze la pieptul său. Nu îndrăzni să facă gestul.
Costache se ridicase şi-şi mişca încet mâna stângă înainte şi înapoi peste barba-i ascuţită. Târziu, zise:
– Am alte planuri pentru iarna asta. Presimt că n-o să-ţi placă.
„Oare acesta să fie tata? se întrebă Dragoş. Să se lase pradă slăbiciunii de moment? Îl ştiam, îl vreau altfel: dominat doar de sentimente puternice… Să se fi apropiat de sfârşitul inevitabil?”
– Bine, tată. Programul, problemele sunt ca şi până acum ale tale. Rămânem sau plecăm, cum ţi-o fi vrerea. Dar până când o să iei o hotărâre, n-ai chef să-ţi scalzi privirea, să simţi, să vezi în jurul tău femei frumoase?
Costache se uită în ochii fiului său, apoi zise:
– Despre ce vorbeşti? Eu unul pierd contactul cu lumea. Sunt prea obosit pentru a-l mai căuta… iar, să-l înnod nu mi se pare demn… Nu te refuz: vreau o petrecere. O petrecere care să nu semene cu nici una… unică: să bem, să dansăm, să iubim, să urâm, să iertăm, să acuzăm, să pierdem totul, să câştigăm puţin, să schimbăm rosturile lumii şi, în cele din urmă, să fugim… fiecare pe drumul ce i se pare mai potrivit…
Amândoi rămân tăcuţi. Dragoş medita la constatarea abia făcută, Costache reflecta, cu o mulţumire calmă, la tot ce, cu puţin noroc, ar mai putea smulge vieţii.

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

 
2 comentarii

Publicat de pe 22/04/2014 în Proză

 

Etichete: , ,

Te las să pleci

dragoste5

El, cel care a pierit,
stă şi astăzi, cerc
deasupra casei. Durere,
neputinţă, regret
se împletesc în rază de întuneric surd.

Cercul e trup pierdut
Cercul e munte şi râu
Cercul e amestec de iubire şi întrebare
Cercul e prinţ şi rege
Cercul e podoabă pe inelarul stâng
Cercul e covor aşternut
spre stele…

din volumul Capcane, în curs de apariţie, Corina Victoria Sein

 
Scrie un comentariu

Publicat de pe 21/04/2014 în Poezie

 

Etichete: ,

Şi dragostea ucide / 6 /

This slideshow requires JavaScript.

(…)

După tragicul accident, Costache Stanciu, refugiat în atmosfera de stup a fabricii, trudea zi şi noapte. Se oprea doar când, epuizat, cădea într-un fel de visare. Prietenii încercau zadarnic să-l smulgă durerii. Peste glasul lor, Costache Stanciu auzea vuietul apei. Şi, ca să nu se lase chinuit de remuşcări, muncea.
Curând însă s-a săturat să se numere printre sutele de oameni angajaţi în monotonul şi veşnicul sacrificiu al existenţei. El nu avea nevoie, nu i se potrivea, să sporească familia imensă a truditorilor. El îşi putea permite să rupă rândurile, să se înroleze în frontul minorităţii privilegiate. Moralei: munca menţine trupul sănătos, lenea este moarte curată, îi adăugase numai pentru el însuşi observaţia: munca excesivă distruge omul cu repeziciune mai mare decât dacă el, omul, ar trăi în viciu. Neţinând seama de protestele familiei, dezbracă haina de doliu cu mult înainte de a fi trecut perioada impusă de dogmă. Dădu administratorului delegaţie şi putere de decizie, o încredinţă pe Ivona unei instituţii şcolare, îl luă pe Dragoş cu el şi plecară în lume.
Era din nou atras de strălucirea saloanelor, a culiselor de la teatru, de atmosfera încântătoare din sălile de joc ale cazinourilor.
Zile, săptămâni, se lăsa pradă acelui clocot binecuvântat şi distrugător totodată; un veritabil mod de viaţă agitat. Nestatornic, mână spartă, ghinionist la ruletă, părea că singura lui dorinţă era aceea de a-şi toca averea. Nimeni dintre cei cărora le căuta cu disperare tovărăşia nu-i ghicea chinul: amintirea, mereu prezentă în mintea lui, a acelei zile de Bobotează, când apa scăpată de sub puterea îngheţului a acoperit chipul palid al Anei Maria, desfigurat, terorizat de visul trăit cu o noapte înaintea sfârşitului.
Zadarnic căuta uitarea în neodihna trupului, în suprasolicitarea spiritului. Era de-ajuns să se întoarcă, după o noapte albă, la hotel şi să zărească pe pernă capul cu zulufi al lui Dragoş, că imaginea femeii iubite îl şi lua în stăpânire. Erau zile când, tulburat, ocolea sălile de joc, saloanele, teatrele, impunându-şi o viaţă austeră, perioadă în care se ocupă de educaţia copilului. Nu putea să fie nici sever, nici perseverent. Angaja profesori pe care îi concedia de îndată ce elevul se plângea de ei. Şi pentru că nu suporta să-l vadă pe Dragoş mereu supus unei discipline pe care el însuşi n-o acceptase, renunţă la rigoarea unei educaţii programate şi opta pentru un program lejer.
– Poţi, băiete, să înveţi totul despre viaţă privind. Aşa că o să călătorim. O să vedem multe ţări. Oameni şi moduri de viaţă diferite. Eu şi lumea vom fi dascălii tăi…
Tatăl şi fiul petreceau ceasuri minunate atunci când îşi împărtăşeau impresiile. Costache o făcea cu mult umor şi spirit, uneori incredibil de degajat, ca şi cum ar fi vorbit cu sine, păstrând, totuşi, mai ales în ton, nuanţe de îndoială, chiar şi unele nedumeriri. Punea adesea întrebări retorice; de parcă l-ar fi rugat pe Dragoş să-l ajute să înţeleagă esenţialul.
Tânărului timid, mândru, inteligent, nu i-a fost greu să constate că lumea pe care o frecventa, alături de Costache, era o lume cu preocupări exclusive pentru spectacolul unei vieţi exterioare, neglijând, cu bună ştiinţă sau nu, acele adâncimi ale sufletului unde bântuie veşnic furtuna, dar care îţi înnobilează fiinţa cu o anume indiferenţă.
– Uită-te la ei, îi invita din când în când Costache. Crezi că în mintea lor mai e loc şi pentru întrebări? Sunt ei dornici să afle bucuriile, necazurile, durerile sau plăcerile semenilor? Aş! Poate doar cu mici excepţii. Mă bucur să constat că tu percepi altfel viaţa: mai total şi mai adevărat. Încearcă să nu mă dezamăgeşti. Să nu uiţi că natura te-a aşezat deasupra tuturor…
Astfel de discuţii se repetau periodic. Dragoş, crescând, admitea că gândirea lui era mai ageră, că avea replică; mintea lui se mişca mai iute, mai decis decât a celorlalţi. Dar, din umbră îl pândeau orgoliul, vanitatea, superficialitatea, narcisismul.
Erau tot mai dese clipele când se aşeza în faţa oglinzii şi se cerceta. Se descoperea fără cusur; fizic şi intelectual.
– Sunt unic! îşi spunea el.
Numai că, după o vreme, propria-i admiraţie nu-i mai ajungea. Se năştea în el nevoia de a da spectacole în care să strălucească. Avea nevoie de adoraţia celor din jur aşa cum avea nevoie de aer. Se temea că, fără admiraţia prietenilor, ar fi devenit un ins banal.
Costache intuia criza prin care trecea şi nu pregeta să-l încurajeze:
– Dacă nu crezi despre tine cele mai bune lucruri, dacă nu te mişti în spaţiul cel mai limpede al lumii, al înţelepciunii naturale, al impulsului fericit al inspiraţiei măreţe prin permanenţa ei, nu eşti decât un oarecare în turmă… Important, chiar foarte important, este pasul, dar nu neglija ritmul şi mărimea…
Dragoş înainta şi intra în viaţă în felul său, dar trăgea cu coada ochiului şi la ceea ce făcea Costache.
– Vreau să ştii, tata, că prin capul meu trec o sumedenie de idei… Numai că ele mi se par o copie palidă a gândurilor tale. Ţi-a mai spus cineva că eşti un bărbat uluitor? Crede-mă, eşti formidabil: un amestec de pricepere cu predispoziţia de a fraterniza, aş zice, fără a risca să pierzi vreodată. Ai, am observat, perfecţiunea copacului care permite ciupercilor să crească în umbra sa, dar nu prea aproape de trunchi, pentru că se vrea sănătos, puternic, liber. În plus, dispui de o capacitate neobişnuită de receptare a senzaţiilor. Simt că trăieşti mai intens decât mine, decât toată lumea. Nu sunt invidios, în sensul vulgar al cuvântului, nu sunt încă, dar cu siguranţă că am să devin cu timpul.
Costache râdea, îl bătea cu palma lui albă, cu vene pronunţate, pe umăr şi îl liniştea:
– Află, băiete, că şi pentru mine există anumite deosebiri între lucruri pe care mi-e greu să le percep, aşa cum sunt unele obiceiuri pe care n-am putut să mi le însuşesc, există şi unele întunecimi pe care am refuzat să le cercetez…
– Corect! Chiar în aceste amănunte constă puterea ta. Tu nu faci decât ceea ce îţi procură plăcere ştii ca nimeni altul să te fereşti de încurcături. Învaţă-mă sau vinde-mi secretul!
– Cu alte cuvinte. îmi ceri să-ţi las moştenire propria-mi experienţă de viaţă cu toate relele şi bunele ei? (…)

Din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, Ed. Excelsior Art, 1995

 
Un comentariu

Publicat de pe 18/04/2014 în Proză

 
 
shades of Memories

It takes a certain kind of person to handle my kind of crazy...

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

In Tunel

Cat de departe esti dispus sa mergi?

ligiascrie

Pentru că sufletul meu nu poate fi altfel

Doron Art

A journey into my world of Painting

"Slujitorul" un blog al păstorului David (duţu) Miclea

Slujitorul lui Dumnezeu in Evanghelia lui Hristos, ca sa va intareasca si sa va imbarbateze in credinta voastra.. (1Tes.3:2)

Coffee. Morning Coffee.

Cuvinte dintr-o ceasca de cafea

OPINII INCOMODE

Autor BLOG: Erwin Lucian Bureriu /

Ink marks on empty dreams

I am a footstep on the sands of time, I am an ink mark on an empty paper, without stanzas, without rhymes

D.D.S. Beauty Blog

Frumusetea personala este mult mai mare decat orice recomandare.

PrintrePescari

un blog de pescuit,natura si R&R

Filosofie de sidef

Un sirag de ganduri delicate in nuante perlate

falling in love with books

"Miss a meal if you have to, but don't miss a book"

tableta de minte

este o tabletă virtuală menită să conştientizeze valoarea demnităţii umane

Drumul racului

" Ce bine ar fi fost sa fiu un rac autentic, sa merg constant inapoi. Dar..."

Micile Mizerii

POVESTE CU PERSONAJE IMAGINARE, CONŢINUT AMBIGUU ŞI SFÂRŞIT NEDEFINIT

Sharing Maniak

Democratie= daca furi fara martori bine vei trai. Daca nu, intr-o zi vei plati.

Dreptul la gândire, blog by Victor Potra

Fără idoli! Oricât ar fi de frumoşi...

Jurnal

Rasvan Cristian Stoica

Yellingrosa's Weblog

Poetry, Visual Arts, Music and IT Tech

Tratatul simturilor

Avem mai mult de 5 simţuri. Al "şaselea simţ" este o invenţie de Hollywood.

Ţărănista

Cine nu este un anticomunist activ nu este un democrat credibil (Ion Varlam)

Şiraguri de gânduri

gânduri înşirate pe aţa vieţii...

Zâmbete în colţ de cer

'' Viata este pe zile si fiecare zi are o poveste!'' Oana Pellea

Gradina de hartie

povestiri, eseuri, insemnari politice

vitali cipileaga

de vorbă cu tine

Alexandra Dogaru

Iubesc muzica şi-ador radioul!

alexandrupreda

Calator prin Romania

Profesor Bun

Un blog pentru și despre viitorii profesori

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, motivațional, film, pamflet, fotografie, păreri, aiurea... dar, de-acum înainte, să fim pozitivi!

Clasa palatină

Despre clasa de liceu a Prinţului Moştenitor Mihai al României (1932-1940)

blogul unui concitadin

" normalul nu este ceva la care să aspiri , este ceva care să fugi " - Jody Foster

tudorvisanmiu

”Primeşte deci darul meu, care ţi-a fost adus, fiindcă Dumnezeu m-a umplut de bunătăţi şi am de toate” (Geneza, 33:11)

Zugrăveli Interioare, Amenajări Case, Renovări Apartamente Bucureşti şi Constanţa - 0764.833.879 / 0734.633.357

Echipa noastră execută servicii coerioare, design, renovări şi reparaţii, finisaje pentru apartamente, case, vile, spaţii comerciale, birouri, instalaţimplete de amenajări interioare şi exti electrice, termice şi sanitare, precum şi servicii de mentenanţă. Amenajări interioare – finisaje, renovări, tencuieli interioare, zugrăveli, placări pereţi şi plafoane gips-carton (rigips), placări gresie şi faianţă, parchet, izolaţii fonice şi termice, montat uşi, execuţie mobilier, servicii de design etc.

radio vocativ

radioul celor care nu mai vor să fie manipulați

La Fée Blanche

Contesă de Chou-Fleur

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 103 other followers